Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Între franceză şi engleză de Rodica Zafiu


În momentul de faţă, influenţa englezei asupra limbii române e atît de puternică şi de vizibilă, încît pune în umbră orice altă sursă de împrumuturi lexicale, de calcuri semantice şi frazeologice. în domeniul financiar, al tehnologiei moderne, al calculatoarelor, al divertismentului (muzical, cinematografic, sportiv), al produselor de consum, englezismele sînt tot mai curente; ele pătrund în română deopotrivă în scris şi în oralitate, conservîndu-şi chiar diversificarea stilistică, plasarea diferenţiată (de la limbajele de specialitate pînă la argourile adolescentine). Merită totuşi să ne întrebăm şi care e situaţia actuală a franţuzismelor, a categoriei care a constituit pentru o perioadă destul de lungă principala formă de exces neologic în cultura română. Oricum, în domeniul cultural şi intelectual lucrurile rămîn mai complexe şi sursele mai variate. în jargoanele lumii literare, în limbajul modei şi în eseul subtil continuă să apară franţuzisme; cu atît mai mult cu cît - factor de generaţie - destui specialişti de azi au formaţie francofonă. Cred însă că a apărut deja riscul ca unii vorbitori să ia contact prin engleză cu unele cuvinte de origine franceză: modificînd astfel o tendinţă care s-a manifestat timp de decenii în sens invers. Dicţionarele noastre vor trebui să ţină seama de acest nou context sociocultural. Urmînd principiul sursei imediate, ele indică etimologii şi uneori şi pronunţii vag derutante. în urma constatării (în genere justificate) că multe englezisme au pătruns în română, mai ales în prima jumătate a secolului al XX-lea, prin filieră franceză (Th. Hristea a demonstrat în multe cazuri acest proces, analizînd forma sau sensurile particulare ale unor împrumuturi), lucrările lexicografice româneşti au emfatizat această sursă. Presupun că se va simţi în curînd o tendinţă de reechilibrare a raportului dintre influenţe, chiar extinsă asupra trecutului (întotdeauna reinterpretabil!).
Un caz interesant mi se pare de pildă cel al substantivului bluf "minciună, înşelătorie vizînd intimidarea adversarului": termenul e înregistrat în Dicţionarul limbii române moderne (= DLRM, 1958), fără indicaţie de pronunţie, ca provenind din engl. bluff. în DEX 1975, ideea sursei englezeşti se păstrează, dar e prezentă transcrierea fonetică şblöfţ, pe care o reia şi Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic (= DOOM, 1982), cu precizarea că e vorba de pronunţia franceză (cuvîntul e deci interpretat ca venind prin filiera respectivă). în ediţia actualizată - DEX 1996 - bluf, din engl bluff, apare ca pronunţat şi şblafţ - ceea ce îl (re)aşează în poziţia de englezism. Citatele actuale demonstrează de altfel chiar tendinţa de a reface ortografia etimologică; alături de bluf - "comisia anticorupţie este un bluf politic" (RL 2082, 1997, 3) - întîlnim şi forma bluff: "aşa-zisa escrocherie ... este un bluff" (Ziua, 322, 1995, 1). Desigur, e foarte probabil ca termenul (din engleza americană, dar atestat în franceză din 1840) să fi venit la noi - şi, sau mai ales - prin franceză: ca termen legat de jocul de cărţi, în primul rînd de pocher. Dar jocul însuşi e internaţional, şi de altfel tratarea denumirii sale în dicţionarele noastre e, în ciuda principiului etimologiei multiple, derutantă. în DLRM, pentru pocher e indicată ca sursă franceza (cu precizarea că acolo vine din engl. poker), ceea ce nu se explică accentuarea cuvîntului românesc; în DEX 1975 şi 1996, sursa apare ca dublă - franceza şi engleza. Dicţionarul limbii române (DLR), în volumul apărut în 1977, reconstituie cu totul altfel etimologia: bazîndu-se probabil pe formă, pe accentuare, dar şi pe istoria propagării jocurilor de cărţi în societatea românească, sursele indicate sînt, în ordine: neogreaca, germana, rusa (cu forme aproape identice), pe ultimul loc franceza, nicăieri engleza.
Un alt exemplu de concurenţă a surselor sau mai curînd a interpretărilor este adjectivul familiar freş: înregistrat în DEX 1996 (cu definiţia "care nu este obosit; vioi"; "care exprimă prospeţime, sănătate, tinereţe") ca provenind exclusiv din fr. fraîche (forma feminină a adjectivului frais). Un citat din presa ultimului deceniu demonstrează însă că, cel puţin pentru unii vorbitori (tot mai mulţi, tind să cred), cuvîntul e pus în legătură cu engleza, reprezentînd de fapt engl. fresh: "Pompierii spălau, de zor, barba şi sabia domnitorului Al. I. Cuza, de stratul gros de găinaţ. Deosebit de anevoioasă, datorită durităţii sedimentelor, acţiunea a durat ore în şir. În final, Al. I. Cuza, făuritorul Unirii, arăta fresh" (EZ 176, 1993, 1).