A trebuit să treacă mulţi ani de la înfiinţarea Muzeului de Artă Modernă pentru ca cei ce au avut în grijă destinul instituţiei, obişnuiţi încă de pe vremea primului director, Alfred Barr, să decidă ce este „modern” şi ce nu, să fie gata să accepte că evoluţia artei secolului al XX-lea nu este neapărat lineară, că există mai multe cărări paralele, mai multe „adevăruri” la fel de valide.
Printre creatorii faţă de care muzeul a avut vreme de decenii o atitudine mereu ambiguă se numără şi Willem de Kooning. Opera sa impredictibilă, de un dinamism aparte, în care figurativul şi abstractul au interacţionat continuu a fost din totdeauna greu de catalogat într-un sertar anume. Într-o perioadă în care critica susţinea că modernul înseamnă în primul rând o artă „pură”, detaşată de realitate, demersul lui de Kooning a fost unul care se dorea atotcuprinzător, departe de dogmă, înglobând respectul pentru tradiţie şi spiritul revoluţionar, egală atenţie acordată liniei şi culorii, suavului şi grotescului.
Încercând să rescrie istoria, muzeul a oferit recent unui curator respectat, John Elderfield, posibilitatea de a organiza o retrospectivă de Kooning care a ocupat întregul spaţiu expoziţional de la etajul al VI-lea al clădirii din centrul Manhattan-ului. Reprezentând o recunoaştere târzie a importanţei creatorului pentru evoluţia artei din a doua jumătate a secolului trecut, expoziţia este în acelaşi timp erudită, echilibrată şi spectaculoasă.
Născut în 1904 la Rotterdam şi educat la Academia de Arte Frumoase din acelaşi oraş, de Kooning se îmbarcă în 1926 pe un vapor cu destinaţia New York, continuând pe celălalt mal al Atlanticului activitatea de decorator comercial începută în Olanda. Că avut un talent înnăscut de desenator, că a fost ancorat încă din anii de ucenicie în tradiţiile picturii europene este clar chiar dacă priveşti fie şi un singur exemplu, o natură statică pictată la 12 ani.
Această încărcătură europeană la care artistul nu poate sau nu vrea să renunţe va rămâne una dintre trăsăturile esenţiale ale operei sale mature, făcând ca de Kooning să fie mereu o voce aparte în corul acelor modernişti „revoluţionari” din Lumea Nouă care susţineau că arta trecutului trebuie respinsă sau cel puţin ignorată. Este poate şi ceea ce l-a făcut să fie atras de personalitatea şi creaţia lui Arshile Gorky, emigrantul armean, a cărui influenţă în anii ’30 a fost decisivă pentru alegerea drumului artistic pe care îl va parcurge. Sub dublul semn al lui Picasso şi Miró, Gorky a distilat fragmentarea cubistă şi tensiunile suprarealiste într-un limbaj nou care a stat la baza inovaţiilor expresionismului abstract. Atât de Kooning cât şi Jackson Pollock îi datorează enorm, lucru încă nu pe deplin recunoscut.
În anii ’40 de Kooning pictează prima dintre seriile sale de imagini feminine, culminând cu „Femeie roz”. De la un tablou la altul, siluetele aşezate îşi pierd treptat contururile, se dizolvă în spaţiul ce le înconjoară. „Îngeri roz” (1945), lucrare în care forme umane sunt doar greu identificabile, este o primă reuşită importantă a efortului lui de Kooning de a crea o artă la marginea dintre abstract şi reprezentaţional, care nu ascunde meandrele procesului de creaţie ci, dimpotrivă, încurajează ochiul privitorului să navigheze printre linii şterse şi reînnoite sau straturi succesive de culoare care se întrepătrund. Marcată de multiple influenţe – formele lui Gorky sugerând organisme microscopice, Picasso („Guernica”), Mirò („Interior olandez nr 1”), Matisse („Nud roz”) dar şi detalii extrase din gravurile lui Pieter Bruegel –, compoziţia este o sinteză deja profund originală.
La 43 de ani, de Kooning are prima expoziţie personală la Galeria Charles Egan din New York alcătuită din imagini abstracte, în alb şi negru. Pictorul foloseşte texturi diferite, pigmenţi care se usucă mai uşor sau mai greu, o supraabundenţă de straturi în combinaţie cu ştersături radicale, toate acestea în slujba creării unor tensiuni şi tranziţii în mediul în care compune, nu doar în structura compoziţiei în sine. Aparent pictate rapid şi cu furie, tablourile sunt de fapt rodul unei îndelungi perioade de gestaţie… Manifestarea reprezintă un şoc în lumea avangardei newyorkeze. De Kooning devine pentru o vreme unul dintre favoriţii lui Clement Greenberg, criticul în cea mai mare măsură asociat modernismului american postbelic.
Artistul nu crede însă în abstractul pur. „Chiar şi formele abstracte trebuie să semene cu ceva”, declară el. În aceeaşi perioadă, 1946-48, în care au fost concepute lucrările expuse la Egan, continuă să picteze portrete imaginare. Va continua în aceeaşi vână pentru restul vieţii, căutând mereu o cale proprie, sinteză între tradiţia europeană a portretului şi radicalismul asociat cu artiştii „Şcolii din New York”… Marele merit al organizatorilor retrospectivei de la MoMA este că au pus mereu faţă în faţă lucrări aparent abstracte cu altele aparent figurative, demonstrând existenţa unui proces de creaţie în care nu exista o separare între unele şi celelalte.
Când de Kooning expune în 1953, la Galeria Janis, un nou ciclu de forme feminine, Jackson Pollock şi criticii care-l susţinuseră până atunci consideră decizia sa ca o trădare a idealurilor avangardiste. Astăzi, amplasate unul lângă altul, alături de desene pregătitoare, tablourile au fost punctul de vârf al expoziţiei de la Muzeul de Artă Modernă. De mari dimensiuni, intitulate simplu „Femeie”, trupurile diforme cu chipuri feroce sunt inspirate atât de imaginile concepute de Picasso după despărţirea de Olga Koklova, prima sa soţie, cât şi de expresionismul lui Soutine şi forţa strigătelor mute ale modelelor sale. Sunt imagini respingătoare pictate însă cu suavitate. „Frumuseţea devine iritantă pentru mine. Îmi place grotescul. E mai plin de veselie” – susţine cu bravado un artist care nu mai este chiar tânăr… Cu o geometrie cu structuri mereu instabile, cu coordonate incerte şi culori care pulsează aparent necontrolat, seria de tablouri se înscrie în linia caracteristică a operei lui de Kooning, îmbinând într-un mod original strădania vechilor maeştri de a conferi adâncime şi pe aceea a pictorilor moderni de a aplatiza volumele.
După 1950, pe măsură ce artistul petrece tot mai mult timp în afara Manhattan-ului, imagini lipsite de prezenţe umane ocupă un loc din ce în ce mai important în producţia sa. Abstracte în esenţă, peisajele – urbane („Lunea Paştelui” - 1956), legate de drumuri („Merrit Parkway” - 1959) şi, în fine, inspirate de împrejurimile noii sale case din East Hampton („Uşă spre râu” - 1960) – păstrează, ca şi figurile, elemente recognoscibile. Paleta coloristică este din ce în ce mai deschisă, mai senzuală, spaţiile libere mai dominante, amintind energia amorfă şi în acelaşi timp captivantă a tablourilor târzii ale lui Turner.
Unul dintre subiectele cele mai dezbătute apropo de moştenirea artistică a lui de Kooning este cel legat de relevanţa operei sale târzii. Artistul a continuat să picteze până în ultimii ani în pofida diminuării semnificative a capacităţilor sale fizice şi intelectuale. Pentru unii critici, tablourile din ultimii ani, executate mai ales de asistenţi, sunt doar rezultatul trist al elucubraţiilor unei minţi bolnave. Pentru alţii, incluzându-l pe John Elderfield, este vorba de o continuă reînnoire. Lucrările târzii sunt, aidoma decupajelor lui Matisse, nu jocuri senile ci semne ale unor evoluţii potenţiale nerealizate.
Prin lipsa sa de dogmatism, opera lui de Kooning este mai importantă pentru evoluţia picturii actuale decât cea a altor contemporani ai săi. De exemplu, chiar dacă nu evidente la prima vedere, există o serie de puncte comune între creaţia sa şi cea a germanului Gerhard Richter, considerat a fi cel mai faimos pictor al momentului, subiectul unei retrospective prezentate la Londra şi acum la Berlin care se bucură de un enorm succes de critică şi de public… Ca şi de Kooning, artistul german este un colorist de excepţie, preocupat de tactilitatea suprafeţei pânzei. Mai mult, Richter, născut la Dresda în 1932, părăsind în 1960 Germania de Est pentru Düsseldorf, a navigat şi el între două lumi, căutând să integreze modelul artistic al realismului socialist, în spiritul căruia a fost educat, cu modernismul occidental aşa cum predecesorul său a combinat în pictura sa tradiţia europeană şi invenţiile expresionismului abstract… Chiar dacă pictura lui Richter, artist mult mai interesat decât de Kooning de istorie, mituri, politică, poate apărea derutant de variată în raport cu cea a americanului, este vorba de aceeaşi căutare a unor noi forme de exprimare, de aceeaşi constantă pendulare între figurativ şi abstract.
De Kooning obişnuia să spună: „trebuie să te schimbi mereu ca să rămâi acelaşi”.
