Madeea Axinciuc,
Despre ierarhiile
divine. Fascinaţia
Unului şi lumile din
noi, temeiuri pentru
pacea religiilor,
Humanitas,
Bucureşti, 2015.
Există două teme aparent distincte în
recenta carte a Madeei Axinciuc,
Despre ierarhiile divine. Fascinaţia
Unului şi lumile din noi, temeiuri
pentru pacea religiilor (Humanitas, 2015).
Pe de o parte, o analiză comparativă a
religiilor din perspectiva raportării individului
la natura divină şi de asumare a transcendenţei,
cu o aplicaţie specială pe diferitele
monoteisme mediteraneene, comparate
frecvent cu tradiţii orientale sau şamanice.
De exemplu, întreg capitolul dedicat
conceptului de ierarhie este ancorat în
tradiţiile menţionate şi studiază diferitele
forme de reprezentare ale acestui concept
în experienţele religioase amintite. Pe
de altă parte, o pomenire repetitivă,
concretizată sub forma unor intermezzouri
aşezate la finalul capitolelor, a unei
rezerve a autoarei faţă de discursul şi
metodele formale ale cercetării umaniste,
al căror caracter conceptual şi analitic ar
conduce la o despărţire de autenticitatea
trăirii şi comunicării experienţei religioase,
ba chiar a asumării alterităţii acestei
experienţe. De exemplu, la p. 78, Madeea
Axinciuc spune: „O lucrare ştiinţifică
în registrul ştiinţelor umaniste nu poate
fi redusă la concepte şi formule univoce,
întrucât acest lucru ar echivala cu
introducerea unui limbaj artificial,
care, de dragul rigorii, ajunge să mutileze
limba şi capacitatea ei naturală de
semnificare şi conotare”. Aplicând ambelor
linii de forţă ale cărţii acelaşi îndemn,
autoarea îşi organizează discursul
cărţii în direcţia unei determinări a
renunţării „fără precauţii la o doctrină
rece pentru un mesaj viu” (p. 192).
M-am întrebat cum să înţeleg cele
două adjective din acest ultim pasaj citat:
„rece” şi „viu”. Cred că întreaga carte
a Madeei Axinciuc ar putea fi, eventual,
înţeleasă din perspectiva interpretării
binomiale a celor doi termeni, şi că nu
numai diferitele capitole pot primi o
interpretare unificatoare, ci mai ales cele
două planuri despre care am spus că sunt
aparent distincte. „Rece”, ar putea conota
diferitele teme ale cărţii care privesc
abordarea conceptuală şi univocă a
obiectelor de studiu în ştiinţele umaniste
contemporane, dar şi raportarea lipsită
de autenticitate în experienţa mai mult
sau mai puţin religioasă a persoanei la
obiectul transcendent, când acesta îl
confundă cu propria proiecţie şi certitudine
de sine, sicut pulchre deducit etiam beatus
Augustinus in principio De trinitate et
multis aliis locis. „Viu”, ar putea conota
atitudinea autentică a experienţei religioase,
în care raportul cu transcendenţa asumă
condiţia creaturii, relativitatea discursului,
sensul ierarhiei divine şi posibilitatea
ancorării subiective autentice în propria
experienţă confesională, complementar
cu posibilitatea unei „păci a religiilor”.
Ultima este înţeleasă subtil şi cuceritor
de autoare: interpretând un concept
cusanian, originalitatea Madeei Axinciuc
constă în a înţelege acest concept potrivit
diferenţei sale faţă de teologiile politice.
Pentru a-şi împlini propria concluzie (pe
care o citesc la p. 209, unde cunoaş-
terea este menită să „reinstituie relaţia
cu principiul prim”), cartea trece prin
mai multe etape. Analiza plurivocă a sacrului
şi apropierea acestui concept de experienţa
subiectivă conduce la ideea că acceptarea
unui univers religios al ierarhiilor poate
duce la suprimarea idolatriei, pentru ca
ulterior o asemenea acceptare să centreze
raportul cu transcendentul pe dialogul
cu subiectul şi să rezerve inexprimabilului
locul cuvenit. Acest loc emendează, în
treacăt, proiectul lui Culianu privind
posibilitatea configurării unei hărţi a minţii
umane, în care să putem citi complet
comportamentul religios al omului şi
produce o critică eficace, în finalul cărţii,
a teologiilor politice ale Centrului şi Estului
European recent, marcând paşii pe care
ele trebuie încă să le facă pentru visata
pace a religiilor.
Am citit cu pasiune, drag şi admiraţie
cartea Madeei. La fel, am citit-o ca nepriceput
în tradiţiile orientale, iudaice sau şamanice
pe care le invocă. Dar am citit curios şi
atent din perspectiva celor pe care le ştiam
despre întâlnirea creştinismului cu ideea
universului ierarhic. Această întâlnire a
fost, ştim, o coliziune atunci când creştinismul
s-a speriat de faptul că ordonarea calitativă
a obiectelor în lume, mediante intelligentia,
ar putea pune în pericol atotputernicia
divină, libertatea persoanei, cunoaşterea
singularelor şi învăţătura creaţiei din nimic.
Apoi, mai ştim că acelaşi creştinism, foarte
universitar şi foarte încrezător conceptual
în univocitatea termenilor ei, a făcut uluitorul
efort de a fonda ştiinţele moderne ale unui
univers infinit şi omogen, pentru a scăpa
de ierarhie. Provocând, e drept, noi probleme,
care sunt acum ale noastre. Aceasta
înseamnă că sunt total de acord cu colega
mea când spune că discursul umanist poate
fi şi idolatru, că se poate falsifica prin
autoreferenţialitate, dar crezând mai departe
(de ce nu, fă-te suflete copil), că semnificabilul
rostit pe calea predicaţiei erudite nu este
încă implicit pierdut.
