Două axe configurează spaţiul narativ din Darul lui Nabokov, şi ele corespund străzilor Tannenberg şi Agamemnonstrasse, artere între care se desfăşoară frământata existenţă a lui Feodor Gordunov-Cerdînţev. Într-un Berlin cenuşiu, ieşit parcă din manşonul gri-porumbel al mamei lui Feodor (obiect simbolic al unei copilării privilegiate, împărţite între tandreţea delicată a mamei şi fascinanta lume pe care o deschide profesia tatălui, entomologul Konstantin Kirillovici), nici o coordonată a spaţiului – unul neomogen, cu numeroase „deschideri”, fie către „sera paradiziacă” a trecutului sanktpetersburghez, fie către pitoreasca şi exotica lume din casa copilăriei de pe Cheiul Englezesc – nu e întâmplătoare.
Lumea poetului emigrant Cerdîn- ţev stă iniţial sub semnul unui sentiment al nefamiliarului, reflex al înstrăinării, capricioasa stradă Tannenberg (care „se rotise şi glisase într-o parte şi-n alta” până să ia forma familiară a noului său cămin) „începând cu un oficiu poştal şi terminându-se cu o biserică, asemenea unui roman epistolar”. Strada ca un roman nu e o imagine întâmplătoare, dacă ne gândim fie şi numai la metafora lui Bertrand Westphal despre oraşul care se citeşte ca o carte, pentru că aceasta devine romanul în sine al existenţei lui Feodor, pe care după mai multe încercări literare, hotărăşte să-l scrie.
Traversarea zilnică a străzii Tannenberg îi revelează lui Feodor o calitate privilegiată a spaţiului, aceea de a conserva energii, de a se organiza în funcţie de logica intimă a privitorului, căruia îi provoacă momente de anamneză, mici zguduiri ale conştiinţei ce readuc în prim-planul memoriei evenimente crezute uitate. Puterea anumitor detalii, frânturi din viaţa străzii, de a degaja energii care antrenează procesul memoriei e o temă privilegiată a acestui ultim roman scris în limba rusă de Nabokov. El ar putea constitui, cum remarcă un critic inspirat, o hartă de lectură şi interpretare a operei autorului american de origine rusă (romanul are chiar undeva, în mărturisirea unui personaj, subiectul Lolitei de mai târziu, lungi şi savuroase pagini dedicate entomologiei, dezvoltate ulterior în Ada sau ardoarea etc). Pe strada Tannenberg, într-o cămăruţă sordidă, locuinţă neiubită, visează Feodor la clipa consacrării literare, inventariind minuţios fiecare element de interes al străzii, cele trei magazine, o magazie de cărbuni, o casă cu faţada năpădită de iederă: „toate acestea alcătuiau, în sine, o privelişte, întocmai cum camera, în sine, era o entitate separată”. Treptat, peisajul urban, berlinez, devine parte a unei geografii personale, spirituale, integrându-se într-un peisaj mai complex, care este cel al memoriei: „Mergea pe străzi care i se insinuaseră deja de mult în intimitate – şi de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, se aşteptau la afecţiune, ba chiar îşi achiziţionaseră în avans, în amintirile lui viitoare, un loc lângă Sankt Petersburg, un mormânt alăturat”. În centrul romanului stă de altfel imaginea memorabilă a distanţei (geografice şi, deopotrivă, metaforice) dintre locuinţa veche a lui Feodor (din strada Tannenberg) şi noua adresă (din Agamemnonstrasse), unde o întâlneşte pe Zina, care îi schimbă iremediabil destinul; acesteia îi corespunde, pe harta fostei existenţe – sanktpetersburgheze – a lui Feodor, o alta: cea dintre bulevardul Puşkin şi strada Gogol (pe un al treilea palier de înţelegere, e vorba şi de trecerea lui Feodor la o nouă etapă a creaţiei sale, dar şi între părţi ale romanului care îi omagiază, pe rând, pe cei doi mari scriitori ruşi).
Traducerea empatică, intuitivă, dovadă a talentului literar al traducătoarei dar şi a unei culturi filologice care se simte în fiecare frază, întregeşte experienţa unei lecturi ideale, la sfârşitul căreia cititorul rămâne să mediteze îndelung la întrebări precum: Cum arată trei scaune albastre aranjate de mâna unui copil? Ce e pupila verde din centrul picăturilor de ploaie? Cum e în sufletul lui mme Cernîşevski? Măcar la aceasta din urmă găseşte răspuns în cel dintâi capitol al cărţii: „Iar atunci când Feodor s-a mutat în doamna Cernîşevski, s-a pomenit înăuntrul unui suflet unde nu doar că totul îi era străin, dar unde se minuna de multe lucruri, aşa cum un prim călător se poate minuna de obiceiurile dintr-o ţară îndepărtată: bazarul de la răsăritul soarelui, copiii despuiaţi, larma, mărimea monstruoasă a fructelor”.

Vladimir Nabokov, Darul, traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, 2013