Nu, poezia satului n-a dispărut, aşa cum s-ar putea crede, sub apăsarea unei globaliză ri geopolitice, al unui entuziasm al europenizării.

Motiv major al literelor noastre, sugerînd dimensiunea virtuală a eternităţii (Blaga nu s-a înşelat), ea supravieţuieşte la acest început de mileniu crispat de anomalii şi, după toate probabilităţile, va dăinui dincolo de ele. Deoarece satul dă măsura unui tip de umanitate aparte, încă prezent între noi, cu o voce proprie nu mai puţin îndreptăţită decît cea intelectualizantă ori stradală, jemanfişistă, în vogă acum. Unul din autorii care o cultivă în chip caracteristic este sigheteanul Vasile Muste. Descendent al unui şir de preoţi, om blajin, criptînd însă sub o asemenea înfăţişare impulsurile năvalnice ale toposului natal, d-sa ne propune figura unui maramureşean în suflet şi trup, „uimind întunericul pe cărări neumblate/ cu alte ploi demult răstignit în înalturi” (Copil cu zmeu). Sentimental fără a fi sentimentalizant, rural fără a fi sămănătorist, poetul se răsfaţă cu fineţurile simplităţii: „caut un crin să mă nască de tot/ dacă oamenii nu pot/ face aceasta lăsîndu-mă foarte/ tînăr cu faţa spre moarte” (Plîns). Sau: “nu există asfinţituri/ numai întristări/ ale lucrurilor// visul pierdut/ la marginea zilei/ e umbra noastră/ în cer” (Atoateinfinirea). Deoarece mediul pe care îl relevă e unul al originilor, corelativul moral adecvat al acestuia e copilăria. Declarîndu-se „specialist în copilărie”, Vasile Muste ne asigură că „la nevoie pot face rost de păsări pe cer” şi că „la marginea memoriei deţin grădini suspendate/ unde cultiv primăveri nelumite” (Biografie selectivă). Reproşurile pe care şi le face, eseninian, au ca obiect neglijarea acestui univers mustind de asocieri vegetale şi animaliere, într-o continuă beţie a unei prospeţimi inaugurale: „n-ai învăţat suflet al meu să te bucuri pentru mieii/ din casa lîngă care te-ai strîns în ierni friguroase/ pentru drumurile străbătute desculţ spre dimineţi/ cu soare îngropat în struguri” (De îndărătnicie). Regretul îndepărtării e corijat de promisiuni aşijderea în materie campestră ori silvatică: „s-a stins pe lume ultima făclie/ mă-ntorc la tine mamă/ cum se întoarce firul de iarbă-n/ rădăcini” (Reîntoarcerea). Explicabil, satul apare marcat de o stare critică. Ea e indusă atît de factori de civilizaţie care nu-i sînt favorabili, cît şi de fibra lăuntrică a inadaptatului la modul congenital, care-l evocă. Prezentul fiind o deplîngere a ceea ce n-a fost să fie, privirea bardului se roteşte către istoria consolatoare, marcînd cu fior anii „stelei roşii”, „stînca-sinistră-roată”, adnotînd „noaptea lui Ştefan cel Mare” sau adîncind perspectiva prin raportarea la geologie (Muntele întunecat). Ori de-a dreptul la misterul locului-timp de obîrşie: „iată-s la marginea lumii/ cobor tot mai tăcut/ timpul şi locul/ ştiute către nemaiştiut” (Spre înserare). Toate acestea nu pot decît să mixeze aderenţa emoţională cu durerea unei separări ireversibile. Mediul rustic nu mai poate fi restaurat în datele sale iniţiale, ci doar instaurat în efigie, graţie viziunii autorului precum o actualitate dolorică în care „muşcăm (…) dintr-o pîine tîrzie/ neagră uscată şi plînsă”. Deşi aparent s-ar putea vorbi de atitudinea denumită peiorativ (de către Radu Stanca) „păşunism”, avem a face cu un limbaj adus la zi, care filtrează substanţa afectivă primară, livrînd-o într-o nouă variantă. Întîlnim sub pana poetului cîteva elegii care se emancipează de sub tiparul ruralist, plutind în plinătatea verbului lor vibratil: „scrisă e pagina clipei ce nu va veni/ loc fără prieteni nu este/ nu mai aşteaptă nimeni la rîndul/ altui fel de a fi// veţi găsi cîndva în grădină/ cu oasele mele/ prietenii întorcînd/ iarba spre stele” (Umbra în grădina de scris). O pudoare ancestrală îşi face loc la un moment dat. Autorul pare a se sfii de sine însuşi, apelînd însă la un protocol melancolic ce nu exclude un dram de ironie. E un uşor machiaj stilistic ce-l apropie de actualitate: „singur pe autostrăzile lumii/ cînd dragostea ta îmi făcuse cărare/ cu îngeri îmbătrînind la răscruci// pe-aici le-ar fi greu cum nu cred să fie/ marcaje pentru trecerea lor// la vară cînd ploaia va face recurs/ siluită de iarbă cărarea o lasă// ieri ţi-am trimis un colet cu iluzii/ poştaşii-s în grevă/ şi-mi pasă” (Hăulită din exil). Poezia lui Vasile Muste e ca o troiţă iscusit lucrată, la marginea unui sat, pe o şosea pe care trec mereu vehicule moderne.