Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Întoarcerea la o cronică de film... de Ioana Pârvulescu

Acum vreo zece ani, la Zürich, m-am întâlnit prima dată cu numele lui Almodóvar. Eram într-un mare oraş necunoscut, fără televizor, fără radio, fără computer, fără prieteni, cam nepregătită pentru experienţa singurătăţii şi străinătăţii. Mergeam des la cinema, iar filmele cu care am rămas din cele două foarte lungi săptămâni sunt Titanic, On connaît la chanson şi Carne tremula. La Titanic (J. Cameron) intrai în sala de cinema pe nişte culoare care imitau navele, cu hublouri, colace de salvare şi vuiet de ocean, lucru care m-a luat prin surprindere. Filmul, văzut în condiţii excepţionale, mi s-a părut frumos şi reconfortant. On connaît la chanson a fost o delicioasă comedie franţuzească ( nu înţeleg de ce n-a rulat şi la noi ) şi m-a binedispus pentru câteva zile. Dar cel mai mult m-a impresionat Carne tremula, un film cum nu mai văzusem până atunci. Afişe imense cu titlul numai în spaniolă şi o imagine destul de sălbatică împânzeau oraşul. Nu mă atrăgea: "carne tremula" nu ştiam ce înseamnă, îmi suna a "carne tremurătoare", iar imaginea mă trimitea la agresivitate. Aveam şi prejudecata că filmele spaniole n-au cum să-mi placă, iar pe regizor, Pedro Almodóvar, nu-l reţinusem până atunci, chiar dacă, poate, numele lui îmi trecuse pe la ureche. M-am dus la film numai când n-am mai avut altceva de ales. Or, a fost o revelaţie. L-am revăzut la Bucureşti ca Sânge fierbinte. Am constatat că regizorul era cunoscut şi avea deja multe filme remarcabile. Aşa cum fac şi la cărţile autorilor care m-au interesat măcar o dată, am încercat să recuperez şi l-am urmărit cu participare.

Am citit aşadar cu interes maxim cronica lui Silviu Mihai din România literară, Femeile lui Almodóvar despre recentul film Volver. Aş fi vrut să aflu, din cronică, de ce filmul se numeşte Volver, dacă merită să-l văd şi din ce cauză, dacă te entuziasmează sau te dezamăgeşte. N-am aflat nimic din toate astea, în schimb, laitmotivul cronicii şi concluzia ei a fost "emanciparea femeii". Adică, ideologie, cel mai străin lucru de Almodóvar, din câte ştiam. În rest, o prezentare distantă, care s-ar fi potrivit oricărui film mediocru, cu anumite calităţi pur tehnice, totuşi. O cronică interesantă, dar după citirea căreia nu-ţi venea să te osteneşti să vezi filmul. Noroc cu prietenii, unii chiar cronicari de cinema ei înşişi: au spus să las totul, şi să mă duc la Studio, înainte ca Volver să fie mutat cine ştie pe unde.

Într-o după-amiază oarecare, la spectacolul de ora 15.00, am ajuns aşadar la Cinema Studio. La fără cinci eram doi (noi). La fără două minute nu se adunaseră încă destui spectatori şi nu era sigur că filmul va rula, lucru care m-a descumpănit. La şi cinci eram, cu totul, vreo zece oameni în sală şi Volver a început cu o forţă teribilă, ca o simfonie beethoveniană.

O scenă de cimitir. Nu una la care te-ai aştepta. O scenă tonică, energică, la fel ca întregul film. O mulţime de femei, gureşe, ciripitoare, active, spală, într-o zi plină de lumină şi culoare, pietrele de mormânt şi le împodobesc cu flori. Spală şi curăţă mormintele aşa cum ar spăla podelele de acasă, cu eficienţă şi hărnicie, oprindu-se numai ca să mai pălăvrăgească, tare, la repezeală, cu nou-venitele. Ce poate fi mai vital, mai nemorbid ? Aceasta e prima surpriză dintr-un film în care spectatorul trăieşte mirare după mirare, iar şteptările îi sunt mereu fericit contrazise, ca în cărţile bune. Cum apare o rudă sau o cunoştinţă la un mormânt, cum e luată la pupat, ţoc-ţoc, zgomotos, pe obraz. E prima secvenţă a unui laitmotiv al femininului (pupăturile cu "ţoc" pe obraji), care traversează întreaga poveste, motiv mereu altfel aranjat şi speculat. Şi, aşa cum la câte o carte, îţi ajung primele pagini ca să ştii dacă e reuşită, la Volver ajunge această scenă de început ca să ştii că e un film formidabil. Un film care e centrat pe secretul vieţii unei femei, clarificat treptat, prin atingerea cu povestea şi secretele altor femei. Mă abţin să spun mai multe despre intrigă, pentru ca bucuriile eventualului spectator să rămână intacte.



Încetul cu încetul se conturează aşadar personajul generic al poveştii, femeia, de fapt femininul, precum şi tema filmului Vover: întoarcerea. Într-un fel sau altul, toate personajele se întorc: în timp, în spaţiu, într-o întâmplare, într-o spaimă, chiar filmul însuşi se întoarce asupra lui însuşi ca să repete o secvenţă de demult. Cuvântul volver, întoarcere, apare numai într-un cântec al eroinei principale, Raimunda, şi el o întoarcere la copilărie. (Din păcate, deşi acesta e un element-cheie, traducerea se întrerupe, neinspirat, tocmai la cuvintele cântecului!) În Raimunda (Penélope Cruz) sunt, în fond, cuprinse toate celelalte femei ale filmului, ea este femeia totală, reprezintă, într-un fel, toate femeile din film: e mama, fiica, sora, soţia, nepoata, ucigaşa, salvatoarea. Între femeile acestea se produc mereu permutări de roluri, în secvenţele succesive: de la mamă la fiică, de la fiică la soră, de la soră la mătuşă - e un joc aiuritor al gradelor de rudenie care se va dovedi cu skepsis. Inextricabil. Raimunda ştie să apere şi să se apere, să seducă şi să respingă, să fie o dulce hangiţă (suntem în ţinutul La Mancha, plin cu mori eoliene!) şi o aprigă nevastă, să ajute şi să ceară ajutor. E o supravieţuitoare, n-are timp de fasoane, de stat pe gânduri, de analize şi răsfăţuri. A fost nevoită să se descurce singură, în viaţă, iar asta se vede. Temperamentul, vitalitatea ei dau pe-afară. Raimunda e atât de vie încât ai senzaţia că ar putea coborî, ca personajul lui Woody Allen, de pe ecran în sală. E atât de vie încât poate călca toate regulile de bază ale vieţii. Filmul însuşi e plin de viaţă, în el până şi moartea se adresează vieţii. E un film despre femeile care se ajută spontan, care sunt gata să-şi ierte şi să-şi plătească greşelile, nu din cine ştie ce socoteli, ci din instinctul vieţii şi bunătăţii şi feminităţii lor.

E un film la care râzi mult, te îngrozeşti, plângi. Cu ritm ameţitor, dar şi cu timp pentru tihna detaliului. E un film cu poveşti de telenovelă, cu acţiune palpitantă, cu fantome şi cancer, şi emisiuni televizate tip "Surprize, surprize..." , dar ancorat atât de tare, milimetric şi permanent, în forţa artisticului de cea mai înaltă clasă, încât telenovela şi televiziunea, fantomele şi cancerul, şi râsul, şi plânsul, şi groaza devin, într-adevăr, catharsis, emoţia cea mai purificată. (A se vedea numai ce se poate face cu un cadavru însângerat, curăţat, acoperit, îngheţat, îngropat, cum sunt construite toate cadrele în care apare şi a se compara cu ceea ce se face cu cadavrele în filmele americane, de pildă. A se vedea ce se poate face cu un sul de hârtie-prosop de bucătărie, cu un decolteu sau cu un priveghi). Toate personajele sunt în rol: incredibila Raimunda-Penélope Cruz, buna Sole-Lola Dueńas, cu faţa ei expresiv de prostuţă, gânditoarea nonconformistă Agustina-Blanca Portillo, surprinzătoarea "fantomă" Irene-Carmen Maura şi rapid maturizata copilă Paula-Yohana Cobo.

Spaniola, cu farmecul ei sălbatic muzical se armonizează cu muzica însăşi a filmului şi cu personajele, contribuie la reuşită. Închipuiţi-vă numai cuvântul Raimunda, rostit tare sau încet, pe toate tonurile şi cu toate încărcăturile, cu r-ul iniţial accentuat. (Dublat, filmul îşi va pierde cu siguranţă o parte din poezie).

Pentru mine, regizorii mari seamănă cu marii dirijori, iar filmele mari cu simfoniile. În Volver, "simfonia femeii" în situaţii-limită a fost dirijată magistral de Almodóvar. În sala goală de la cinematograful Studio ar fi trebuit să răsune, la sfârşit, asurzitoare ropote de aplauze.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara