Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Întoarcerea acasă de Cosmin Ciotloş

Simt nevoia să nuanţez (detaliind în scris) câteva din lucrurile pe care le-am spus la lansarea acestui roman cu adevărat remarcabil.
Spuneam, de pildă, acolo, că Gabriel Chifu operează, ca romancier, cu straturile subiacente ale imaginarului colectiv (ajungând, pe cale de consecinţă, inclusiv la un sistem de aluzii vecin cu referinţele culturii pop). Este, după părerea mea, motivul pentru care proza sa a nedumerit o bună parte a criticii româneşti de ieri şi de azi. Cel care pare cel mai aproape de înţelegerea acestui instrumentar este Ov. S. Crohmălniceanu. Într-o cronică la romanul Unde se odihnesc vulturii (1987), reluată în volumul Al doilea suflu, acesta pune câteva fericite accente: „Romancierul conduce ingenios şi destinul celorlalte personaje către o turnură ironică”. Chifu ar fi, aşadar, un subtil satiric, ale cărui pase sensibile nu trebuie luate niciodată în serios. Aş adăuga că nici realismul (atât cât e) nu trebuie supraevaluat, îndărătul tuturor situaţiilor aşa zicând grave aflându-se în permanenţă un joc de deghizamente. Sigur că amănuntul acesta e mai greu observabil. De altfel, multora (cititori avizaţi altminteri) le-a scăpat.
Problema n-ar fi mare (în fond, teritoriul interpretării este un teritoriu al deplinei libertăţi) dacă ea n-ar avea consecinţe nefaste. Abordând, de exemplu, un roman ca Relatare despre moartea mea fără un strop (măcar) de umor, riscul e acela de a denatura nu numai lectura, ci şi verdictul (cazul simptomatic reprezentându-l, dacă mi-amintesc eu bine, o cronică a lui Tudorel Urian). Nici acest recent Punct şi de la capăt nu face excepţie. Dacă vom vedea în el o poveste foarte sobră despre (subliniez acest cuvânt) România bipolară de după al Doilea Război vom cădea, neavertizaţi, într-o capcană a simplismului ideologic. Damian şi Octavian sunt, în această cheie, cele două extreme morale. Unul cedează ruşinos, altul rămâne demn de admiraţie, fără nici o sincopă. (Şi, din acest punct de vedere, identificarea pe care o propune Răzvan Voncu e cât se poate de corectă: îi avem disimulaţi pe Eugen Ţurcanu şi Corneliu Coposu). Dacă însă lucrurile chiar ar sta aşa, am avea, în Punct şi de la capăt, un roman care ar încerca să explice istoria. Un proiect, în definitiv à la Nicolae Breban (cel din Singura cale, dar nu numai).
Or, formula lui Chifu n-are (şi n-a avut vreodată) nimic în comun cu aceea a lui Breban. Dacă admitem că Punct şi de la capăt încearcă să explice ceva, atunci acel ceva ţine numaidecât de ficţiune. Pentru Gabriel Chifu, acesta pare să fie marele mister al lumii: faptul că trăim, fără să ne dăm întotdeauna seama, într-un imens conglomerat de poveşti (reale sau nu, important e că ele există şi că ne determină substanţial). De la această observaţie aproape antropologică trebuie începută lectura. Şi, implicit, de la personajul cel mai important al romanului Punct şi de la capăt, care nu e nici unul din cei doi „gemeni” spirituali, nici nefericitul doctor Deleanu, nici investigatorul sans gage, care e Valentin Dumnea, ci aşa-numitul (şi bine numitul) „duh al povestirii”.
De altfel, apariţia aceasta cumva spectrală n-ar trebui să constituie neapărat o surpriză pentru cine s-a mai întâlnit cu Gabriel Chifu în ipostază de prozator. Într-un anume fel, ea e disimulată peste tot în romanele lui, concepute în virtutea unei solide credinţe în puterea de iradiere a basmului. (De altfel, scriitorul a şi glosat pe marginea acestei idei, inclusiv la un relativ recent Colovciu al romanului). Oricât de deprinşi am fi cu sofisticăriile narative, cu trucurile şi găselniţele de ordin „tehnic”, cu abisurile psihologice, până la urmă recurgem automat la asemenea scenarii ancestrale şi deloc perisabile. Spun, probabil, platitudini, dar suntem mai marcaţi de ele decât suntem dispuşi să acceptăm. Lupta dintre bine şi rău (pe care, sigur, esteţii o privesc cu suspiciune) nu e nici atât de abstractă, nici atât de infantilă cum s-ar putea crede. E doar umană. Îi respectăm scenariul zi de zi, de cele mai multe ori inconştient, când ne uităm la un meci de fotbal şi ţinem cu o echipă anume, când intrăm în polemici sub „steagul” câte unei idei fără de care, simţim, n-am mai putea nici să respirăm...
Sunt, spuneam, chestiuni aproape banale. Dar câtor prozatori acest „banal” nu le alunecă printre degete, absorbiţi fiind să găsească reţete nemaipracticate de nimeni? Gabriel Chifu are curajul să atace tocmai această zonă, care ţine de „condiţia de a fi”, şi nu de „condiţia de a scrie”. Şi n-o face de azi-de ieri. Uimitoare mi se mai pare, apropo de asta, consecvenţa cu care şi-a exersat această credinţă (riscantă, fără îndoială) în toate romanele pe care le-a publicat până acum. Suportând, când a fost să fie, şi lecturi inadecvate ale comentatorilor.
Prin urmare, nu panta realismului ar trebui licitată, după mine, în acest roman. Ci aceea a povestirii care se reifică, se întrupează aproape şi, fără nici o condiţionare exterioară, migrează de la un individ la altul. Există, de altfel, o frumoasă metaforă a acestei migraţii chiar în epilogul cărţii; n-o reproduc pentru a nu-i strica farmecul.
Pe de-o parte, ziceam, avem o poveste perenă (căreia îi putem identifica eventuale surse în toate mitologiile lumii). E o primă garanţie a impactului tematic. Pe de altă parte, avem o poveste „localizată” cel puţin la fel de presantă: anume aceea a destinului României pe parcursul celor cinci decenii de teroare (care încep cu Războiul Mondial şi sfârşesc odată cu căderea comunismului). Suprapunerea acestor două etaje tematice nu este nici pe departe lucru uşor. Orice exces poate compromite întreaga construcţie. Lui Gabriel Chifu îi reuşeşte. Iar reuşita lui aş echivalao cu aceea a unui prozator european contemporan, Bernhard Schlink, cel din Întoarcerea acasă. Ca şi la Gabriel Chifu, avem acolo un tandem de mari teme ale imaginarului colectiv. Prima e aceea a „tatălui rătăcitor”, pe care o ştim prea bine din Odiseea lui Homer. Aceasta ţine de palierul generic. Cea de-a doua, particulară, decurge din istoria recentă a Germaniei, care, odată cu Războiul, a avut de înfruntat convulsii dintre cele mai dure: nu mă refer numai la dezmembrare, ci şi la sentimentul de culpă colectivă.
Personajul lui Schlink e, ca şi doctorul Deleanu de aici, un fiu al marii conflagraţii. Despre tatăl său nu ştie decât că a fost împuşcat de nazişti. Chestiunea nici nu pare să-l preocupe prea mult până când dintr-un joc al conjuncturilor, dă de o pistă fertilă. Ce-i va fi dat să constate investigând îi întrece cu mult aşteptările. Omul, Johann Debauer pe numele său, n-a murit. Doar şi-a schimbat abil identitatea. Trăieşte în Statele Unite (ca John de Baur) şi îşi desăvârşeşte ceea ce pare să fie marele său proiect existenţial: practicarea ingenioasă a răului. A scris, în tinereţe, articole pro-naziste, a schimbat apoi macazul, devenind un marxist convins, iar în cele din urmă a campat într-o universitate americană, unde a pus în practică un sistem de pedagogie concentraţionară impecabil. Nici una din aceste adeziuni n-a fost spontană sau naivă. Debauer ştia ce dezastre presupun ideologiile în cauză. Dar tocmai această încărcătură nocivă îl fascina de fiecare dată. Având un instinct malefic alert şi o inteligenţă fără egal, se orienta acolo unde simţea gustul sângelui. Practic, Schlink combină în acest Debauer toate spaimele şi toate cedările germanului middle class din ultima jumătate de secol.
Gabriel Chifu pune în pagină cu extremă acuitate întreaga dispoziţie schizoidă a României comuniste, înclinată să demonizeze şi să beatifice. Să judece maniheist, pentru că istoria, neagră, cere asemenea judecăţi. Bordea şi Cadar sunt prototipurile acestei gândiri. Simple emanaţii ale ei. Dacă ultimul reprezintă „jumătatea pozitivă” a cuplului, n-aş spune totuşi că rolul său e numaidecât unul fast. Martiriul său a fost fără folos. Speranţa (în măsura în care se poate vorbi despre speranţă aici) vine de altundeva. Din existenţa unui „duh al povestirii” care nu admite piedici, care e mai presus de condiţiile istorice. Poate aranja întâmplările în ordine invers cronologică, poate face ca, în semn de revanşă, Cadar să câştige alegerile din 1992, poate răsturna cursul biologic. Este marea găselniţă a romanului, cea datorită căreia toate libertăţile textuale (ori contrafactuale) pe care şi le îngăduie aici Gabriel Chifu se justifică fără rest. Cum fără rest se justifică numărul mare de reacţii critice, toate extrem de favorabile, pe care le-a stârnit deja romanul. Un consens care arată de la sine că, dincolo de toate ieremiadele unora, nu ne confruntăm nici cu o criză a cronicii literare, nici (slavă Domnului!) cu una a literaturii. Totul e să apară cărţi ca aceasta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara