Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Întâlniri în jurul lui Benjamin Fondane de Ion Pop


Sub acest titlu au fost publicate în 2002, la Editura Parole et Silence – prin grija profesoarei Monique Jutrin – actele Colocviului organizat în aprilie 1998 la Royaumont, pentru a marca centenarul naşterii poetului, criticului şi filosofului franco-român. Structurate în patru secvenţe (Opera filosofică şi critică, Opera poetică, Opera românească şi Bibliografie), cele 21 de comunicări retrasează liniile cele mai expresive ale unui portret al lui B. Fundoianu-Fondane, restituit actualităţii după o prea lungă absenţă din primul plan al atenţiei publice. Într-adevăr, acest scriitor de superioară dotare, stabilit la Paris în 1923, după ce publicase la Bucureşti o importantă culegere de eseuri – Imagini şi cărţi din Franţa, în 1922 – şi care urma să-şi tipărească în volumul din 1930, Privelişti, versurile scrise în româneşte între anii 1917-1923, rămăsese multă vreme într-un fel de penumbră, cel puţin în Franţa. Înainte de a sfârşi tragic în lagărul nazist de la Birkenau în octombrie 1944, el scrisese, totuşi, câteva cărţi remarcate în momentul apariţiei, precum originalul eseu Rimbaud vagabondul, în 1933, apoi Conştiinţa nefericită, care-l plasa, în 1936, în miezul dezbaterilor filosofice în jurul existenţialismului, un Fals tratat de estetică în 1938, sau acel studiu fundamental, apărut postum, în 1947, Baudelaire şi experienţa prăpastiei. Prea rar era pronunţat, de asemenea, în aceşti ani, numele poetului Fondane, autor al câtorva culegeri ca Ulysse (1933), Titanic (1936) şi – iarăşi postum – Exodul (1965).

“Actualitatea reînnoită” a operei lui Fondane, despre care vorbeşte Monique Jutrin în Cuvântul înainte, se încearcă a fi probată, într-un prim timp, la nivelul relecturii reflecţiei sale filosofice. Mai întâi, Michael Finkenthal (de la Universitatea din Ierusalim), analizează traseul discipolului lui Lev Şestov, care începuse prin a-l urma pe filosoful rus “în lupta sa contra balaurului gândirii raţionale, al determinismului ştiinţific”, opunându-i “gândirea participativă”: poziţie dificil de acceptat într-un Paris dominat, la nivel academic, de un raţionalism de mare şi solidă tradiţie (v. Benjamin Fondane între Lunea existenţială şi Duminica istoriei). Un studiu foarte dens şi pătrunzător e consacrat, în acelaşi capitol, relaţiilor dintre Fondane şi Camus, de către Olivier Salazar-Ferrer (Universitatea din Glasgow), sub semnul interesului comun al celor doi scriitori pentru opera şestoviană, în timp ce Basarab Nicolescu (CNRS) întreprinde analiza lecturilor fondaniene din primele lucrări ale filosofului francez de origine română Stéphane Lupasco, punând în evidenţă intuiţiile profunde ale lui Fondane în privinţa evoluţiei acestei gândiri îndrăzneţe care viza, după expresia sa, “o filosofie identificatoare referitoare la contradictoriu”. La rândul său, Anne Van Sevenant (Şcoala Superioară din Anvers) abordează Estetica discontinuului, aşa cum reiese ea din eseurile critice şi din Falsul tratat...: “Fondane îşi întoarce faţa de la filosofiile care fac dovada unei prea mari resemnări faţă de angoasă, raţiune şi etică” – scrie ea –, “după părerea lui Fondane, îndrăzneala creatoare exclude în chip necesar orice cale de mijloc”, “puterea singularului învinge de departe cunoaşterea generalului”. Alte lecturi ale filosofului şi criticului care a fost Fondane sunt propuse de Till Kuhnle, de la Universitatea din Augsburg (În inima scârbei, aventurile unei gândiri existenţiale şi avangardismul european), Arta Lucescu, de la Universitatea din New York (Benjamin Fondane şi gândirea existenţială). Despre raporturile lui Fondane cu prestigioasa revistă “Cahiers du Sud” scrie Claire Gruson, care nu uită să menţioneze publicarea corespondenţei cu Jean Ballard, directorul acesteia, la Editura Fundaţiei Culturale Române din Bucureşti (în 1998), alte trei studii referindu-se la părereile criticului despre Céline (Charlotte Wardi, Universitatea din Haifa) şi Cocteau (David Gullentops, Bruxelles).

Opera poetică de expresie franceză a lui Fondane e privită sub mai multe unghiuri de către Claude Vigée (într-un text care e deopotrivă lectură critică şi evocare emoţionantă a “experienţei dezrădăcinării”, proiectată pe un fundal iudaic-biblic – Benjamin Fondane şi inima neresemnată); Monique Jutrin propune, apoi, o “lectură existenţială” a poeziei, urmând o sugestie a lui Fondane însuşi despre o “estetică a lui Ulyse”: această estetică între polii căreia se joacă aventura poetică – între polul meşteşugului dobândit şi cel al descoperirii inspirate”, al necunoscutului şi incertitudinii – v. Un cititor numit Ulise. Temele exilului, ale rătăcirii şi ospitalităţii în scrierile literare ale lui Fondane fac obiectul gloselor Gisellei Vanhèse, de la Universitatea din Calabria (De la străin la oaspete: emigrantul în poezia franceză a lui Benjamin Fondane), urmate de cele ale Annei Rosine Delbart (Universitatea Liberă din Bruxelles), despre “dualitatea” poetului, împărţit între două ţări şi limbi, două pseudonime şi două meserii – literatura şi filosofia, înainte de a sfârşi prin încrucişarea ipostazelor poetului ca evreu-Ulise (Benjamin Fondane sau conştiinţa îmbucătăţită), şi de un eşantion de analiză genetică şi textuală a unui poem reprezentativ, Boala fantomelor (de Elisabeth Stambor, Universitatea din Haifa). Câteva pagini consacrate raporturilor lui Fondane cu Argentina – Fondane şi Buenos Aires, de Ricardo I. Nirenberg, de la Universitatea din New York) şi “trecerii” de la Fundoianu la Fondane (Spre noi semnificanţi poetici – Marlena Braester, de la Universitatea din Haifa) completează această secţiune a volumului.

Secvenţa dedicată operei româneşti a lui Fundoianu, inaugurată de studiul lui Ion Pop privind receptarea acestei opere de către critica literară din ţara sa de origine (B. Fundoianu şi critica literară românească) este ilustrată şi de comentariile lui Leon Volovici (Universitatea din Ierusalim) despre Colaborarea lui Fundoianu la presa evreiască din România; “Se observă – notează autorul – că Fundoianu nu abandonează marile teme ale iudaismului nici chiar în anii care preced poemele sale de rezonanţă profetică. Tot aşa cum transformă în filon liric tradiţia evreiască în poemele sale româneşti, el transcende spiritul iudaismului pentru a-l integra, ca pe o cale de acces şi ca pe un posibil răspuns la întrebările filosofice existenţiale”. Asupra aceleiaşi perioade a vieţii şi operei tânărului Fundoianu se apleacă Ramona Fotiade (Universitatea din Glasgow), luând în seamă “supraimprimarea temelor corespunzând, pe de o parte, iudaismului, şi pe de alta, filosofiei tragediei, formulate de Şestov” (Iudaism şi elenism: o căutare a identităţii). Două contribuţii bibliografice încheie aceste incursiuni: un “bilanţ al bibliografiei”, realizat de Eric Friedman (Universitatea din Orléans) şi un altul de Remus Zăstroiu (Institutul Philippide din Iaşi).

În ansamblul lor, aceste Întâlniri în jurul lui Benjamin Fondane, poet şi filosof contribuie în chip substanţial la recitirea unei opere ce iese tot mai mult din nedreapta “perioadă de eclipsă”. Împreună cu reeditarea operelor, întreprinsă în ultimii câţiva ani de Michel Carassou şi editura sa, Paris-Méditerranée, şi cu “Caietele Benjamin Fondane”, editate la Ierusalim (editor: Monique Jutrin) de societatea de studii care poartă numele scriitorului, actele acestui colocviu îmbogăţesc ecourile productive ale unei prezenţe din ce în ce mai vii în peisajul actual al literelor franceze şi româneşti.

Ion Pop





Un idol al tinerei generaţii americane



Chuck Palahniuk are 41 de ani şi trăieşte în Portland-Oregon. Descendent al unor emigranţi ruşi pe linie paternă şi francezi din partea mamei, a lucrat zece ani ca mecanic şi a început să scrie literatură după ce împlinise 30 de ani. Primul lui roman, Monştri invizibili, a fost refuzat de mai mulţi editori, care l-au considerat prea şocant. Dar asta nu l-a descurajat şi s-a lansat în scrierea încă a unui roman, şi mai violent, Fight Club, care, spre marea lui surpriză, a fost publicat în 1996 şi a avut cronici excelente, iar vînzările au crescut enorm după ecranizarea făcută de David Fincher în 1999. Cu o sciitură puternică şi voluntar repetitivă, Fight Club, povestea a doi băieţi dezorientaţi care transformă un club de box într-o armată anarhistă, exprimă o viziune masculină a dezamăgirii cronice şi a mîniei reprimate. Tyler Durden, antieroul întruchipat în film de Brad Pitt, spune despre generaţia lui: “Sîntem mezinii Istoriei, amăgiţi de televiziune să credem că vom fi într-o zi milionari, vedete de cinema sau staruri rock, dar nu vom fi nimic.” Cu ajutorul ecranizării, Palahniuk a devenit un autor-cult, cu nenumăraţi fani printre tinerii între 20 şi 30 de ani. Anul acesta, scriitorul a adăugat două noi titluri bibliografiei sale: un fel de ghid insolit al oraşului său, Portland, intitulat Fugitives and Refugees (Ed. Crown Publishers, New York) şi un thriller a cărui acţiune se petrece pe insula imaginară Waytansea, Diary (Ed. Doubleday, New York). Fugari şi refugiaţi trece în revistă locurile bizare din Portland, muzeele lui de ciudăţenii, industria sexului şi lumea marginalilor. Între capitole sînt inserate „cărţi poştale” acide, din care fanii lui Palahniuk pot constata că viaţa idolului lor seamănă leit cu a eroilor din cărţile pe care le scrie. „Ceea ce pot să fac mai bine e să aştern pe hîrtie ceea ce trăiesc. Să-mi amintesc. Detalii. Să le omagiez, într-un fel” – scrie Palahniuk la sfîrşitul „ghidului” său. Scrisul ca instinct de conservare apare şi în romanul intitulat Jurnal, centrat pe Misty Mary Wilmot, o pictoriţă însingurată, şi pe sinistra familie în care a intrat prin căsătorie, un clan de insulari cu sînge albastru. Misty îşi relatează povestea sub forma unui jurnal pe care-l adresează soţului ei, Peter, aflat în comă după o tentativă de sinucidere. Impregnat de climatul de angoasă şi paranoia al insulei, plin de detalii ciudate, Jurnalul poartă marca stilistică a lui Chuck Palahniuk – fraze scurte, repetitive, ce degajă autentica forţă a personajelor sălbatice şi dezaxate – scrie „The New York Times”.