Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Întîlniri esenţiale de Tudorel Urian

Categoric, în literatura română de după căderea comunismului s-au petrecut cîteva mutaţii majore. Una dintre acestea, tot mai vizibilă la reprezentanţii ultimei generaţii de scriitori, este atrofierea capacităţii de a admira scriitorii mai vechi, pierderea bucuriei întîlnirii cu maeştrii care, într-un fel sau altul, le-au marcat anii de formare. Orgolioasă şi suficientă sieşi, generaţia ieşită din mantaua lui Marius Ianuş şi-a făcut un titlu de glorie din aruncarea peste bord a tot ceea ce iese din tiparele propriului program şi din sfărîmarea (prin ignoranţă) idolilor generaţiilor anterioare. Demitizarea este cuvîntul de ordine, iar vechii maeştri contează doar în măsura în care scrisul lor mai are puncte de interferenţă cu noua estetică.

Pe acest fond de emancipare a tinerei generaţii, de revoltă împotriva valorilor canonizate, o carte precum Luciditate şi nostalgie de Dan Ciachir are darul să descumpănescă. Ea este un anacronic exerciţiu de admiraţie, o reverenţă smerită făcută unor scriitori care, prin operele lor şi prin miturile ţesute în jurul personalităţii lor au marcat formarea intelectuală şi devenirea scriitoricească ale autorului.

Dan Ciachir se poate considera un om fericit. În anii '80, cînd cultul familiei Ceauşescu dobîndise accente groteşti, tînărul scriitor a avut şansa de a se familiariza cu operele lui Mircea Eliade, Emil Cioran şi Nae Ionescu. Impactul a fost cu atît mai mare cu cît toate aceste cărţi erau la vremea respectivă fructe interzise. Chiar dacă numele lui Eliade şi Cioran începuseră să circule, inclusiv în revistele de cultură din ţară, operele lor nu erau foarte uşor de găsit. De aceea, de multe ori, în mediile culturale, numele lui Eliade şi Cioran erau rostite cu mult respect, aveau forţa de impact a mitului, dar rareori în spatele acestor prosternări intelectuale se putea ghici frecventarea cu asiduitate a operei. Dan Ciachir a avut şansa să meargă direct la texte, iar lectura sa este una respectuoasă, dar şi lucidă, sentimentală, emoţionată, revelatorie, dar şi critică, atunci cînd este cazul. Totul pe fondul unei stilistici cvasi-amoroase. Textele din prima secţiune a cărţii lui Dan Ciachir (Criterion) datează din anii '80, au fost redactate în plină perioadă comunistă. Autorul nu precizează dacă ele au fost şi publicate sau au rămas la stadiul de literatură de sertar. Ceea ce impresionează este însă dezinvoltura eseistului, modul lipsit de complexe în care problematizează chestiunile aflate în discuţie, libertatea interioară deloc specifică dezbaterilor de idei din epoca respectivă.

Multe dintre afirmaţiile lui Dan Ciachir pot părea surprinzătoare din perspectiva mutaţiilor survenite în gustul cititorilor de carte după căderea regimului comunist. O afirmaţie precum ,jurnalul rămîne, oricîte argumente i s-ar aduce, pecetea pe care blestemul nerodirii şi-o pune pe artist" poate descumpăni dacă avem în vedere avîntul pe care l-au luat scrierile cu caracter autobiografic în anii din urmă. Mircea Eliade însuşi îşi consideră jurnalul un soi de paliativ la opera sa literară. Comentează Dan Ciachir: ,Însă în aceeaşi perioadă '45-'49. Eliade se bucură la un moment dat - după cum o spune textual - de faptul că vreme de mai multe luni nu a consemnat nimic în Jurnal deoarece a lucrat. Şi cu aceasta atingem specificul jurnalului ţinut de un scriitor: el este expresia stagnării şi a inhibiţiei". Oarecum altfel stau astăzi lucrurile dacă privim din perspectiva cititorului. Într-o epocă pusă sub semnul mass-media şi al Internetului, în care comunicarea devine tot mai rapidă, jurnalul a devenit produsul literar cel mai căutat, tocmai datorită lipsei sale de transfigurare artistică. El este cel mai adaptat ritmului vieţii contemporane, nevoii omului postmodern de a ajunge pe căi cît mai directe, nemediate, la adevărurile vieţii.

Plin de învăţăminte este eseul Lirismul existenţial (1987), dedicat momentulul în care un scriitor încă tînăr simte nevoia să se despartă de modelul său. Cu fineţe şi atenţie acordată detaliilor, Dan Ciachir face analiza tipurilor de despărţiri care au marcat istoria literaturii. O serioasă doză de melancolie răzbate printre rînduri: ,Sînt moduri şi moduri de asumare a unei despărţiri. Unul dintre acestea, adolescentin, dar, totuşi, fals viril, este acela al despărţirii lui Cioran de profesorul său: triumful vizibil al rupturii, l-aş numi. Îl întîlnim în numeroase variante. El exprimă pe omul care se simte dezlegat numai dacă a făcut publică ruptura. Apoi există despărţirea melancolică, mai muzicală, aplecată asupra ei înseşi... În fine, despărţirea pe care o resimte cel mai puternic acela care a dat - o despărţire care nu mai are nevoie să fie atestată formal. Este cea mai tragică şi cea mai rodnică: despărţirea lui Eliade de magistrul său. Cu cît priveşte mai mult în urmă şi cu mai multă nostalgie, cu atît e mai liber şi mai împlinit şi cu atît mai mult omul de care s-a rupt îi alimentează eliberarea, binecuvîntîndu-i-o". Fireşte, magistrul la care se face referinţă în text este Nae Ionescu.

Tot înainte de căderea comunismului sînt scrise şi textele din cea de-a doua secţiune a cărţii Fatalism sau realism?. În multe dintre ele autorul glosează pe marginea personalităţilor distincte ale celor doi Caragiale (Ion Luca, respectiv Mateiu), indiscutabil doi dintre autorii săi preferaţi în epocă. Prin modul în care abordează personalităţile şi operele celor doi scriitori, tată şi fiu, se poate spune că Dan Ciachir este un soi de Lucian Boia avant la lettre. El spulberă toate locurile comune ale ,hagiografiei" noastre literare, care vedea în Caragiale flecarul cvasi-mitocan ieşit parcă din paginile propriilor sale scrieri. Pe urmele lui Ion Vartic, eseistul susţine ideea că I.L. Caragiale a fost un om cu o cultură temeinică, foarte bine plasat în epocă. Excelent este şi eseul despre realismul pragmatic al femeilor care apar în scrierile lui I.L. Caragiale. Trecînd la celălalt Caragiale, Mateiu, Dan Ciachir face o foarte subtilă analiză unui personaj despre care, îndeobşte, se crede că se ştie totul: Gore Pirgu. Şi aici, fineţea observaţiei eclipsează locurile comune ale exegezei. Observă cu justeţe autorul: ,Ni se spune, în finalul cărţii, că va deveni deputat, ministru, om bogat etc. Însă, cum bine s-a remarcat, Gore Pirgu nu este un parvenit. Căci dacă ar fi fost, s-ar fi îngrijit mai atent de Ťascensiuneať sa. Gore Pirgu este un virtuoz al tupeului, al obrăzniciei mai degrabă deşarte decît interesate, al comunicativităţii fruste şi al gratuităţii".

Capitolul Recuperări, scris după 1990, este un soi de revizuire sui-generis a canonului literaturii române. În sensul că autorul susţine valoarea canonică a unor scriitori ale căror (capod)opere au fost excluse, din motive extraliterare, din manualele şcolare şi din istoriile literare apărute în perioada comunismului. Preferinţele autorului se îndreaptă în mod neechivoc spre amplul roman al lui Petru Dumitiru, Cronica de familie, şi spre foarte puţin comentatul roman al lui Pavel Chihaia, Blocada. De altfel, foarte sugestivul titlu al studiului despre romanul lui Pavel Chihaia spune totul, O carte cît o operă. Foarte interesantă este paralela pe care eseistul o face între relaţiile tată-fiu în două familii celebre de scriitori: I.L. Caragiale - Mateiu Caragiale, respectiv Constantin Noica - Rafail Noica. (Mateiu şi Rafail)

Revelaţia volumului o constituie însă, indiscutabil, culegerea de aforisme din secţiunea intitulată chiar Luciditate şi nostalgie. În general, aforismele sînt producţii literare de bătrîneţe, rodul experienţei unei vieţi de om. La Dan Ciachir lucrurile stau din nou altfel. Aforismele au fost scrise între 1985-1986, pe cînd autorul lor avea aproximativ 35 de ani. La o vîrstă încă foarte tînără, Dan Ciachir părea deja a fi un înţelept format la şcoala stoicilor. Judecăţile sale dau de gîndit, unghiurile din care este privită existenţa oferă perspective noi, raţionamentele au adîncime, iar stilul îmbină expresivitatea cu precizia. Realmente multe dintre aceste panseuri sau secvenţe de viaţă sînt încîntătoare. Pour la bonne bouche, voi oferi cîteva mostre din acest mic manual de înţelepciune.

,Umilinţa, smerenia sinceră, asumată, te păstrează tînăr, te păstrează intact".

,Urmele schiorilor pe zăpadă şi urma, fină şi perisabilă, pe care poate s-o lase în bărbat o femeie".

,Reuşeşti în ceea ce a ratat nemărturisit tatăl tău: în nostalgiile sale secrete".

,Lumina şi mirosurile... Ele îmi răvăşesc nostalgiile şi memoria, la discreţia lor se află regretele mele cele mai sfîşietoare. Cîtă căinţă amară poate trezi o rază de soare avînd aceeaşi intensitate şi acelaşi unghi de cădere întocmai ca în urmă cu zece sau douăzeci de ani!..."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara