Este vorba despre acelea fundamentale. Care îţi sînt dăruite pur şi simplu, iar dacă pierzi timpul întrebîndu-te „de ce mie?”, ratezi trăirea lor.
Am spus mereu că sînt norocoasă pentru că am avut multe încercări, cumpene, vîrtejuri, poveşti complicate, momente fabuloase care m-au provocat să mă caut şi să mă înţeleg din perspectiva existenţială profundă. Nu întotdeauna, dar de cele mai multe ori am decodat mesajul fiecărei „probe”. Asta înseamnă că nu mi-a fost dată degeaba. Am cunoscut oameni formidabili cît alţii în o mie de vieţi. Am trăit zile şi nopţi şi secunde şi ani care au devenit, cu timpul, averea mea. Imensă! Tot mai des mă refugiez în tandreţea amintirilor, acel spaţiu unic al intimităţii adevărate. Urîtul din jur, lipsit de orice teorie să-i spunem estetică, se caţără pe suflete, pe destine, împînzeşte realitatea şi o domină. Sufocant. Din mai toate părţile eşti atacat de cîte ceva infect, derizoriu, lezant, abject. Sîntem tot mai departe de norme. De orice fel de norme. Scapă fiecare cum poate, cînd şi dacă poate. Insula fericirii mele este aceea a ÎNTÎLNIRILOR.
Una dintre ele se numeşte Dan Grigore.
Nu am să scriu o cronică de teatru, deşi, tot o formă de spectacol este şi ultimul popas pe care l-am făcut alături de maestrul Dan Grigore. Este o cronică a vremurilor de pe insula mea. Acum un an, imediat după prăbuşirea la Smolensk a avionului polonez cu elita de stat şi nu numai, Dan Grigore a ţinut o conferinţă la Teatrul Naţional din Bucureşti. A pus acea duminică sub semnul reverenţei faţă de un popor, şi unul încercat, plin de demnitate. Anvergura intelectuală reverberează şi în detalii, în tuşe fine care şoptesc ceva despre un anume fel de sensibilitate. De vulnerabilitate. După un an, adică acum, recent, fugind spre Casa Enescu de pe Calea Victoriei ca să nu întîrzii la un master class Dan Grigore, am auzit clopotele bătînd. Mi-am dat seama brusc în ce zi sîntem şi că hazardul azvîrle zarurile cum pofteşte.
După zece ani de cînd a plecat din sistem, adică de la Conservator, Dan Grigore nu a mai dat nici o oră în particular sau în public, nu a mai lucrat cu vreun pianist tînăr, nu a mai susţinut nici o lecţie. Pentru mine, aşa ceva este nu doar dureros, ci extrem de grav. În cultură s-au întîmplat asemenea erori, asemenea accidente. Se întîmplă să rănim, să existe dispute, înfruntări de vanităţi, decisiv este ca urmările să nu afecteze prea multă lume secundară conflictului. Dincolo de orice şi de toate, experienţa şi anvergura unei personalităţi ca a lui Dan Grigore nu pot fi ţinute departe de cei ce studiază muzica. Cel puţin. Contactul cu domnia sa are un impact fantastic, chiar şi dacă nu eşti muzician. Este profilul Maestrului, al Modelului, al Artistului cu un destin la rîndu-i marcat de poveşti şi de întîlniri, de o cultură enormă, de un spirit dinamic, exploziv, incomod, ludic, acid, efervescent, de harul unei minţi strălucite, de uşurinţa de a privi muzica şi ca un vast spectacol, şi ca un fenomen spiritual. Faptul că a fost lăsat să abandoneze atîta timp Consevatorul mi se pare o pierdere uriaşă pentru generaţii de tineri. Discursul lui Dan Grigore este esenţial. Ca şi experienţa lui. Ca şi rigoarea lui. Toţi pianiştii, şi nu numai, au avut nevoie măcar o dată de o audiţie la Dan Grigore, de un sfat, de o lecţie, de o îndrumare, de o susţinere. În fine. Nu fac parte din „sistem”, am destui prieteni acolo, nu am dreptul să judec, dar am dreptul să mă mir şi să sufăr că un destin formidabil stă departe de lumea academică. Lumea aceasta are nevoie de Dan Grigore fie doar şi dintr-un sentiment de responsabilitate faţă de cei care studiază şi se formează întru muzică. Este mai mult ca niciodată parcă nevoie de valoarea autentică, de aura ei, chiar şi năzuroasă, chiar şi dificilă. Un artist neliniştit nu poate să fie cineva comod. Dar nu în termenii aceştia ar trebui să mai discutăm. Trebuie să salvăm conştiinţe şi minţi în formare. Dincolo de vanităţi. Şi nu a rămas prea mult timp.
L-am privit şi l-am ascultat pe Dan Grigore patru zile într-o sală din Palatul Cantacuzino, al Marucăi şi, de la un moment dat, şi al lui George Enescu. Peste tot am simţit prezenţa marelui Maestru. Citeam diferite documente din vitrinele Muzeului şi mă simţeam copleşită. Turneul lui Enescu de la New York, fotografii aiuritoare, obiecte. O istorie în mici fragmente, în detalii. În dreapta pianului Steinway and Sons văd o statuetă din bronz. Capul lui Enescu. Puţin aplecat. Patru zile mi s-a părut că a ascultat atent şi el, ca şi mine, ca şi noi toţi lecţiile lui Dan Grigore. Un master class ca o formă de spectacol. O întîlnire cu muzica cea tămăduitoare. Care poate să ne vindece de multe, de foarte multe.
Am înţeles, a cîta oară, în ce derută supravieţuim. Zilnic. Ce derapaje traversează existenţa. Am înţeles că nu e vorba numai de şcoli, ci şi de profesori. Că demnitatea unei asemenea profesiuni de excelenţă ar fi trebuit să-i bîntuie pe profesorii cu vocaţie ca să declanşeze o luptă împotriva îndobitocirii elevilor. A pulverizării lor în mii de tîmpenii, de şabloane, de futilităţi. Am înţeles cum la orice Fugă din Bach trebuie să fii atent la tăcerea basului. Aşa cum trebuie să fii atent la tăcerile lui Cehov. Tema Fugii este una dintre cele mai grele de sens, mai misterioase şi mai înfiorată metafizic. Aici se pune o mare întrebare. Iar marile întrebări, spune Dan Grigore, nu primesc răspunsuri facile. Răspunsul creează aici o tensiune, o nelinişte, o agitaţie. Psihologia vocilor este perfect definită. Ea determină un soi de teatralitate şi de aceea nu este exagerat să observăm o psihologie a personajelor ce „joacă” într-o Fugă. Lucrează cu fiecare dintre elevi, tineri proaspeţi, timizi, care învaţă să se desfacă, să se descătuşeze, să devină liberi. Fie şi pentru patru zile. Lumina se aşază confortabil pe chipul lor. Este o luptă între sentiment şi timp. Aşa cum spune Dan Grigore despre Brahms. „Muzica nu este doar structură sonoră, Brahms are şi o fatalitate de tip shakespearian. Aud noaptea conştiinţei bîntuite a lui Macbeth”. De multe ori, cîntă el o parte. Vitraliile filtrează lumina şi totul în jur este blînd. Ocrotitor. Tinerii înfloresc sub ochii mei. Ce minune!... pe cîţiva îi cunosc, i-am ascultat pe ici, pe colo. După tăcerile timide din prima zi, atmosfera se transformă în ceea ce eu numesc „întîlnire”. De la o zi la alta ascult diferenţele din muzica lor, simt metamorfozele, trag cu ochiul la libertatea care le conturează discursul muzical, intervenţiile, felul în care se privesc pe ei înşişi şi unii pe ceilalţi. Ies din şabloane, devin ei, iar muzica se personalizează, vorbeşte despre fiecare, îi scoate din şir, îi înnobilează.
Mă obsedează acest spectacol. Acest master class pus la cale de un om, un doctor, şi nu de o instituţie. Socoteam eu ce normal ar fi ca statul, Ministerul Culturii sau mai ştiu eu cine să susţină financiar un astfel de interval, astfel încît şi tinerii talentaţi dar lipsiţi de posibilităţ i să poată ajunge în jurul unei spiritualităţi. „Cel mai greu este să te pui în starea de a face ceva”, repetă Dan Grigore. Dacă unii dintre noi am ratat povestea asta, cum să facem să-i salvăm de la eşec pe copiii noştri? Cum să facem să populăm ţara asta cu insule ale fericirii aşa cum este cea pe care am locuit patru zile cu Dan Grigore şi tinerii lui? Cum să ne întoarcem faţa către valori? Cum să ne înghenunchem vanitatea şi să recunoaştem că bîjbîim în întunericul veşnic fără ele? Cum?...
