Figură aurorală a paşoptismului, Heliade este cel dintîi scriitor român care a avut ideea apartenenţei la o „generaţie a începutului“ al cărei şef să fie el însuşi. Psihologia inaugură rii, a lansării unui plan pentru dezvoltarea ulterioară a culturii naţionale, îl defineşte pe acest scriitor şi îi explică substanţa ultimă.
La prima vedere, viaţa lui Heliade este mai interesantă decît opera lui, deoarece ea s-a împletit cu momentele esenţiale ale perioadei paşoptiste. Profesorul, editorul, omul politic l-au impus pe literat. Pînă astăzi, literatura heliadescă a fost judecată mai ales în funcţie de circumstanţele vieţii autorului; a sosit poate momentul ca versurile semnate de Heliade să fie judecate drept valoare în sine, lume poetică autonomă, indiferentă ia tribulaţiile biografice.
Tîrgoveţ cu admiraţie complexată faţă de boierime; profesor cu de la sine putere, fără să-l fi numit cineva; ziarist, editor şi scriitor în virtutea dorinţei proprii şi a curajului de a se afirma; reformator al limbii române literare, condus, în această operaţie, doar de un instinct sigur; auto-proclamat şef de generaţie şi de şcoală, recunoscut apoi în această calitate de publicul larg - Heliade expune încă de la început profilul unei personalităţi complexe şi patetice. Momentul 1848, pregătit prin toată activitatea lui de pînă atunci, a fost unul apoteotic - iar apoteoza a continuat în primii ani de exil. Şi-a prelungit exilul cît a putut mai mult, peste un deceniu, în speranţa de a dobîndi o statură culturală şi politică de nivel european (pe cea de nivel naţional o avea deja!). Reîntors, probabil cu regret, în patrie, a fost obligat să-şi constate adevărata statură, devenită mai degrabă modestă, pentru că împrejurările favorabile din trecut se schimbaseră. A lăsat o operă fragmentară, neterminată, şi mai ales mii de proiecte, unul mai himeric decît celălalt. (La 70 de ani, cu puterile diminuate, lansa totuşi un nou şi ultim proiect pentru Enciclopedia Universală a Ştiinţelor, în 20 de volume!).
Asemenea ebuliţie fără limită a fost rodul unei inteligenţe native neobişnuite, asociată cu o ambiţie de proporţii maladive; a nu fi în centrul atenţiei şi al evenimentelor echivala la Heliade cu dezastrul. Dacă personalitatea lui publică oferă un material de studiu inepuizabil pentru istoria socială şi chiar pentru psihiatrie, opera pur literară a acestui excentric inaugurator răimâne totuşi importantă în contextul primului romantism românesc. Orice discuţie despre literatura lui Heliade trebuie să pornească de la o dezbatere de natură primordial lingvistică. Aproape toţi paşoptiştii au manifestat un interes marcat pentru problemele limbii, din moment ce româna literară se afla atunci în plină modernizare, dar situaţia autorului nostru devine specială: problematica lingvistică îi condiţionează opera. Bogăţia limbii lui e uimitoare şi o depăşeşte cu mult pe aceea a tinerilor Alexandrescu, Bolintineanu ori Bălcescu. Dar, mai ales, limba lui Heliade evoluează spectaculos, de la lexicul popular muntenesc, colorat cu arhaisme, cuvinte slave, greceşti ori turceşti, la neologismele latine şi franceze, apoi la cele italiene. Avînd la îndemînă atîtea disponibilităţi lingvistice şi cunoscînd ca puţini alţii limba română, Heliade şi-a pus încă de tînăr problema raportului dintre poezie şi limbă, dintre registrul înalt al idiomului şi limbajul comun. Cînd, în extrema tinereţe, încerca o clarificare interioară în legătură cu problemele stilului, el şia construit o normă poetică de uz propriu. Plecînd de la recent-descoperitul alexandrin românesc, derivat din cel francez, şia dat seama că un astfel de mecanism nou, aproape exotic, putea funcţiona doar nutrit cu substanţă prin excelenţă neologică. La 1830, în cel dîntîi volum de poezii romantice publicat la noi (Meditaţii poetice dintr-ale lui A.de Lamartine), Heliade avea intuiţia faptului că o nouă schemă prozodică a versului românesc era de neconceput în absenţa unei reînnoiri totale, lexicale şi figurative. Bazat pe această fericită divinaţie, se apucă de scris o cu totul altfel de poezie decît cea de pînă atunci:

„Souvent, sur la montagne,
à l’ombre des vieux chênes
Au coucher du soleil tristement je m’assieds;
Je promène au hasard mes regards sur la plane
Dont le tableau changeant se déroule à mes pieds. “

„Adeseaori pe munte, cînd soarele apune,
Eu, obosit de gînduri, la umbră rezemat,
În jos preste cîmpie vederea-mi se răpune
Privind cum se destinde cu-ncetul şi treptat. “

Astfel arăta prima strofă din primul volum publicat de Heliade, la 1830: este traducerea poemului L’isolement de Lamartine. Sensul termenilor francezi ai celebrului poem răzbate doar aproximativ sub haina românească de împrumut (vederea-mi se răpune ori cu-ncetul şi treptat sună bizar în limba română, chiar într-o traducere); Heliade urmărea însă doar senzaţia melodică generală, iar melodia lamartiniană se înfiripa lent, cu efort. Dincolo de mesajul ideatic al poemului, traducătorul român căuta o cadenţă interioară, întruchipare a stării de melancolie dominantă în text. Odată cu noua poezie, alexandrinul românesc (de 14 silabe, sub formă catalectică şi acatalectică) îşi face apariţia, aproape obligatoriu în ritm iambic: versul de bază al paşoptismului se născuse şi el urma să domine pentru multă vreme poezia românească, mai ales pe cea din Muntenia.
S-a afirmat deseori despre Heliade că ar fi fost doar în tinereţe un autor interesant şi rezonabil, pentru ca - din clipa cînd italienismul militant l-a luat în stăpînire - să se transforme într-un scriitor fantast şi ilizibil; şi că, prin urmare, i-am putea fixa perioada fericit-creatoare pînă spre anii 1840- l841, dată la care apare Paralelismul între limbile română şi italiană. Faptul că această teză fusese sugerată de Eminescu însuşi, pentru ca, mai tîrziu, să fie argumentată tenace de G.Călinescu, nu o face mai puţin falsă: poetul Heliade începe să-şi desfăşoare întregul său talent abia după 1840 şi atinge maxima dezvoltare în a doua parte a vieţii.
În peisajul lingvistic încă incert al epocii paşoptiste, autorul Zburătorului a observat că vocabulele neolatine posedă o aură poetică proprie, o sonoritate stranie, care poate fi valorificată poetic. Nu ne învăţase Heliade însuşi, încă de la primul său studiu din 1831 (Regulile sau gramatica poeziei), că poezia posedă o limbă proprie, superioară limbii vulgului, şi că poezia întreprinde în societate o operaţiune de esenţă civilizatorie?
Poetul – împrumutînd argumente de la istoricul culturii şi de la filozof – trece astfel de la o poezie scrisă în limba apropiată de cea cotidiană (vezi suita de sonete începute cu acela închinat anului 1830 şi continuînd cu ciclul Visul) la poezia scrisă într-o limbă tot mai „ireală” în raport cu norma comună. Iniţial, tiparul lamartinian oferise deja posibilitatea unor combinaţii pînă atunci inedite, a unor exemple frapante de poezie concomitent românească şi modernă. Poeziile în limbaj pur neolatin vor continua reforma, ducînd-o la apogeu.
Cele mai cunoscute poezii heliadeşti au o mare intensitate romantică, apropiindu-se însă de fondul local, istoric ori etnologic. O noapte pe ruinele Tîrgoviştii, dar mai ales Zburătorul, îmbină fericit pretextul naţional cu o viziune proprie asupra cosmosului, pe care abia mai tîrziu Heliade avea să o transforme în marcă poetică exclusivă. în miezul acestor două poeme se află exortaţii de natură paseistă ori folclorică, evocînd un neguros Ev Mediu doar pentru a marca locul ruinelor într-o natură veşnic vie şi infinită:

„P-a dealului sprinceană, pe fruntea-i cea rîpoasă,
Cetăţuie veche, locaş religios,
Păstrează suvenirea d-o noapte sîngeroasă
Ce mult s-asemănează cu sinul cel noptos. [...]

Ochii-mi în mărmurire se uită la vecie,
Din stea în stea se plimbă, în orice stea citesc;
Sufletu-mi s-aripează şi zboară în tărie,
Se scaldă în lumina eterului ceresc.”
(O noapte pe ruinele Tirgovistii) .

În Zburătorul, aluzia folclorică se desenează şi ea, discretă, pe fundalul cosmosului, indiferent la perisabila aventură umană; pulsaţia erotică, receptată diferit la cele trei vîrste ale feminităţii, reprezentate de juna Florica, de mama ei şi de babele satului, schiţează un delicat filigran fugitiv pe eternitatea peisajului astral:

„E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veşmîntul său cel negru, de stele semănat,
Destins coprinde lumea, ce-n braţele somniei
Visează cîte-aievea deşteaptă n-a visat.”

Chiar dacă nu va mai ajunge niciodată la perfecţiunea din strofele transcrise mai sus, poezia lui Heliade se va înscrie în continuare pe aceeaşi spirală a epurării continue de contingent. Pe măsură ce efortul de a „înnobila” limba română prin neo-latinizare făcea progrese ireversibile, limbajul heliadesc se vocaliza, înlătura termenii non-latini ca pe o zgură inestetică, aspirînd la Empireul esenţelor pure, ce nu putea fi decît de origine latină.
sDe la primele sale încercări poetice, Heliade a schiţat şi o filozofie proprie a creaţiei. Pentru el, în timp ce poezia reprezenta registrul superior, forma supremă de întruchipare a cuvîntului, proza i s-a părut legată de realitatea banală. De aceea, a înălţat discursul poetic, opunîndu-l programatic limbajului curent,care avea pură funcţie de comunicare. Inedita cadenţă lamartiniană a întruchipat cea dintîi fază de înălţare a limbajului; neo-latinizarea absolută marchează cea de a doua fază a construcţiei heliadeşti.
S-a rîs enorm, începînd cu Titu Maiorescu, de poeziile ultimei perioade. Astăzi, rîsul care le-a însoţit pare forţat, ca să nu spunem complet deplasat: Heliade vorbeşte despre naşterea lumii, despre Geneză, despre paradisul adamic, eternă aspiraţie a omenirii; atunci versurile lui capătă puritate diafană, iar limbajul lor se face evanescent, aşa cum ar trebui să fie un instrument de esenţă divină. Versurile părăsesc galaxia Lamartine, pentru a face cu ochiul tuturor poemelor „inaugurale” cunoscute de poetul român, de la Biblie şi Virgiliu, la Dante ori Milton:

„A zis şi, iată, suntem luminători ai lumii.
Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină,
Focare arhicentre de raze, de splendoare,
Planeţi, astre, luceferi, sisteme de lumină,
Să lăudăm pe Domnul!
Spre luminarea zilei, spre luminarea nopţii
în firmament ne puse drept candele de aur
În tempul său cel mare,
A fi imagini însuşi nespusei lui splendoare:
Reprezentaţi pe Domnul, naraţi a lui putere
Şi gloria-i divină prin legea ce vă puse.
Lumină vă e vocea, prin ea vorbiţi vederii. “
(Anatolida, II, 4)

Rima a dispărut, strofa clasică de asemenea, Heliade urcă spre originile poeziei. Lumea concretă rămîne şi ea în urmă; dacă va fi existat vreodată, îi supravieţuiesc doar vagi imagini şi amintiri. Vocea poetului-profet Heliade se stinge pe o acută prelungită, într-un imn ce ar fi vrut să concureze cîntarea divină (în oda Serafita).
Reforma lingvistic-poetică s-a devalorizat însă prin repetare şi prin exploatare redundantă. Dacă, în loc de cele peste o mie de versuri din Anatolida, Santa Cetate, La Schiller şi Serafita, am fi avut din domeniul neolatin doar o sută de versuri remarcabile, acestea ar fi intrat pînă acum într-o antologie extrem de selectivă a poeziei româneşti.
Dincolo de varietatea tematică deconcertantă a poeziei heliadeşti, o obsesie curioasă a persistat latent şi a comandat unele dintre cele mai inspirate versuri ale poetului, aşa cum se întîmplase şi în cazul celuilalt întemeietor poetic paşoptist, Gheorghe Asachi. Heliade pare obsedat de un misterios Dincolo - de lumea de dincolo de moarte şi de spaţiul astral, aflat dincolo de pămîntul nostru. Rămîne curioasă şi impresionantă această atracţie a morţii ce l-a însoţit pe scriitor încă din tinereţe, în timp ce omul social Heliade se lansa în nenumărate întreprinderi concrete, culturale şi publice. Retorica lamartiniană de glorificare a extincţiei a găsit la Heliade un ecou profund: pentru poetul român, adevărata existenţă începe dincolo de ultima clipă, iar fericirea nu o putem afla decît postum. Nu e vorba aici de religiozitate profundă, ci de o chemare iraţională.
În Dragele mele umbre, scrisă şi publicată în simbolicul an 1830, poetul evoca, plin de speranţă, umbrele familiale, convins că ele îl aşteaptă la pragul dintre cele două lumi:

„Umbre mult drage...
Ah, puţin staţi!
Veniţi adesea, mă cercetaţi:
Ceasul îmi este necunoscut;
Pă lîngă mine des vă aflaţi,
Cînd m-oi desface de acest lut,
În braţul vostru să mă luaţi.“

Aceste versuri au fost compuse cînd Heliade nu avea nici 30 de ani, deja ferm convins că menirea sa era realizarea renaşterii culturale a ţării. Exaltarea morţii se transformă într-un topos personal, mai puternic decît locul comun romantic. Contemporanii glumeau pe seama poetului, gata oricînd să aştearnă pe hîrtie cuvîntări funebre şi panegirice ale personalităţilor dispărute; era vorba de o atracţie mai profundă decît aceea a oratoriei mondene; ea l-a împins pe autor să exalte, cu pană inspirată, trecerea din viaţă a lui Dinicu Golescu, a fostului domnitor Grigore Ghica, a vornicului Mihail Manu etc.
De la „lumea cealaltă” înţeleasă în sens spiritual, Heliade a trecut uşor la „lumea cealaltă” în sens spaţial, devenind cel dintîi poet român pentru care Cosmosul ajungea să fie entitate familiară; îl populează încă din tinereţe cu umbrele strămoşilor, cu serafimi şi heruvimi, cu spaţii stelare asemănătoare spaţiului pămîntesc. Începe o fascinantă călătorie în geografia necunoscută, călătorie ce va dura toată viaţa: autorul Zburătorului rămîne singurul poet român de inspiraţie cosmogonică dinaintea lui Eminescu.
Lansat pe panta expansiunii spaţiale, Heliade nu se mai opreşte. Dacă vreo sugestie din Lara lui Byron, autorul iubit şi tradus, este probabilă, influenţele literare nu explică o asemenea chemare adîncă, datorată structurii interne a autorului. Momentele înalte din cele mai reuşite poezii sunt deseori „cosmice”; o atracţie cosmică dezlănţuită constituie fondul epopeii Anatolida, şi atingeyn tabloul central din Căderea dracilor• un fel de nebunie imaginativă. De fiecare dată cînd a trebuit să descrie nevăzutul, inimaginabilul, Heliade a simţit că îi cresc aripi:

„Înalt, mai sus de ceruri, la locul nemuririi,
în sînta atmosferă luminei celei vii,
De unde-emană viaţa şi rîul fericirii
Adapă, răcoreşte cereştile cîmpii,
Pe muntele de aur, în stînci de adamante,
Cu pulbere de stele, venit de imortali,
Umbrit de cedri-eterii, florat de amarante
Şi unde se dezvoltă virtuţile florali.”
(Anatolida, I, 1).

Cu proza lui Heliade s-a întîmplat un fenomen simetric celui din poezie: după o primă perioadă de observaţie socială, de schiţe ironice realizate într-o limbă populară, are loc şi aici o „epurare neologică” progresivă; ea nu atinge proporţiile din registrul poetic, dar schimbă radical configuraţia registrului prozastic.
În copilărie şi adolescenţă, viitorul scriitor s-a aflat în proximitatea limbajului regional şi arhaic al familiei sale de negustori tîrgovişteni; a învăţat greaca şi puţin slavona, dar nu ştia încă să citească româneşte (vezi delicioasa autoparodie Dispoziţiile şi încercările mele de poezie). În această incertitudine lingvistică, primele proze vag literare ni-l arată pe Heliade locvace şi plebeian, cu facondă de mahala. Pe măsură însă ce marele prag al anului 1848 se apropia, solemnitatea cuprinde treptat scrisul heliadesc; Revoluţia şi mai ales exilul au însemnat, pentru proza lui Heliade, re-naştere a stilistică. Stilul său suferă o alterare spectaculoasă, în sens neologic, oracular şi retoric, evocînd cu totul altă lume decît aceea a Cuconului Drăgan. Însuşi mediul lingvistic nou, cu deosebire francez, în care Heliade s-a mişcat după 1848, a avut probabil partea lui de contribuţie; e vorba însă mai degrabă de o evoluţie naturală, de o decantare stilistică treptată. Latenţele de solemnitate ale prozatorului ies la suprafaţă.
Toate marile scrieri politice în proză, redactate de exilatul Heliade în ritm febril (precum Souvenirs et impressions d’un proscrit - 1850 ori Mémoires sur l’histoire de la régénération roumaine - 1851) sunt scrise în acelaşi limbaj cu textele româneşti Descrierea Europei după tractatul de la Paris sau Românilor - trei epistole: indiferent de limbă, stilul rămîne. Iar stilul inventat de prozator cu acest prilej se regăseşte parţial şi în sintezele istorico-filozofice intitulate Biblice (1858) ori Equilibru între antithesi (1859-l869).
Dacă sursele ideilor lui Heliade din aceste cărţi au fost treptat identificate (prin contribuţiile lui Dimitrie Popovici, Paul Cornea, Radu Tomoioagă şi Mircea Anghelescu), stilul acestei ultime perioade nu s-a bucurat încă de o examinare atentă. Biblismul instinctiv al autorului, atracţia sa pentru nevăzut întîlnesc în sfîrşit un limbaj propriu. Acest limbaj a fost extras din multitudinea gînditorilor care au combinat creştinismul cu doctrinele socialiste egalitare, într-un fel de sinteză confuză şi funambulescă. Lui Pierre Leroux (cel din De l’Humanité), Aimé Martin, pentru a nu mai vorbi de istoricii romantici care au marcat durabil proza franceză a secolului al XIX-lea (Jules Michelet ori Edgar Quinet), li s-a adăugat, în chip de geniu tutelar, modestul literat Felicité de Lamennais, autorul pastişei biblice Paroles d’un croyant, scriere cu o largă şi astăzi inexplicabilă celebritate europeană.
După modelul Lamennais, fraza lui Heliade atinge o artificialitate extremă. Ea actualiza oratoria secolului al XVIIIIea, cu sintaxa ei atent studiată, cu anaforele şi epiforele succedîndu-se în cadenţă obositoare; erau completate de numeroasele figuri „biblice”, transpuse în epocă romantică (numele proprii, simbolurile, sinecdocele tocite de uz, hiperbolele, cuvintele ortografiate cu majusculă etc.). Ca şi în proza oratorică a secolului al XVIII-lea, ritmul este provocat de cadenţa sintactică:

„Şi mă aflam în insula Malta, unde fariseul devenit apostol făcu naufragiu cînd se ducea spre a depune aluatul farisean în cetatea cezarilor; şi era ziua înălţării la ceruri a Celui născut în presepiu, a Fiului-Omului, care n-a fost avut unde să-şi plece capul asupra pămîntului; şi fui răpit cu mintea în mijlocul meditaţiilor mele. “ (Souvenirs et impressions..., varianta românească, 14).

Ce păcat că nu s-au păstrat variantele româneşti ale tuturor scrierilor în limba franceză din perioada exilului! Probabil că în limba română oratoria heliadescă ar fi fost şi mai strident-neologică.
Acest stil s-a propagat însă cu repeziciune în toată diaspora românească. Celebra Cîntarea României de Alecu Russo, studiile lui Bălcescu, proclamaţiile politice ale lui C.A.Rosetti, ba chiar manifestele semnate de personalităţi infinit mai ponderate, precum Alecsandri ori Kogălniceanu – toate au trecut la stilul excelsus al prozei, cultivat atunci de Heliade.
Originalitatea lui Heliade poate fi însă măsurată prin faptul că el nu a rămas prizonierul poncifelor biblice din propriile cărţi memorialistice. Cea mai savuroasă dintre ele, Mémoires sur l’histoire de la régénération roumaine, îşi extrage interesul tocmai din relatarea vie şi colorată a evenimentelor Revoluţiei, realizată de un martor ocular subiectiv, iritat şi bîrfitor.
Să nu uităm că, genuin, Heliade a fost o „gură de Tîrgovişte”, cum se spunea în secolul al XIX-lea, adică o „gură spurcată” posesor al unei culturi improvizate şi mereu lacunare, şi-a scris primele proze într-o încîntătoare limbă populară, suculentă şi colorată. Nu există o mare diferenţă între „fiziologiile” specifice lumii bucureştene din perioada Regulamentară (Cuconu Drăgan, Domnul Sarsailă autorul) şi încercările sale ştiinţifice paralele, precum prefaţa la Gramatica românească ori introducerea la Regulile sau gramatica poeziei. În ele, Heliade îl abordează familiar pe cititor, în trage de mînecă şi îi face complice cu ochiul.
O parte a poeziei heliadeşti, adică a operei aparţinînd registrului literar superior, a fost chiar şi ea compusă în stil colocvial, pasionat sau chiar vulgar (vezi satira contra lui Grigore Alexandrescu Ingratul sau diferite fabule cu adresă precisă şi fără mare haz). Mai tîrziu, a adoptat parodia în versuri, plecînd de la teme clasice şi mimînd falsa admiraţie faţă de anumite personalităţi politice. Rezultatul: cîteva piese reuşite caracterizate prin violenţă verbală, scrise în versuri pline de venin (Măceşul şi florile sau Tîndală şi Păcală).

Toată viaţa Heliade a dus cu el, ca pe un stigmat, aplecarea spre cruzimile de limbaj. Dacă, pentru proză, şi-a putut găsi alibiuri jurnalistice ori pretexte de culoare locală, pentru poezie asemenea excese deveneau, chiar în ochii lui, inacceptabile. Marea poezie a lui Heliade (dela Zburătorul la Anatolida şi la Santa Cetate) s-a născut din lupta conştientă dusă de poet cu fondul său prim. Pentru a se ridica la esenţele abstracte din Anatolida, şi-a epurat limbajul şi gîndirea, încercînd să urce la sursele Creaţiunii şi să contemple Universalul. Această luptă a avut drept rezultat o nouă limbă românească, stranie şi utopică.
La nivelul evoluţiei ulterioare a limbajului literar românesc, Ion Heliade Rădulescu a pierdut fără îndoială pariul, nereuşind să impună fantastica sa formulă italo-latino-română. La nivelul performanţei individuale însă, la nivelul pur şi simplu al romantismului poetic, el ocupă în literatura noastră un loc aflat în splendidă izolare şi pe care nimeni nu i-l poate disputa.