Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Însemnări despre tânărul Nichifor Crainic de Nicolae Scurtu

Biografia poetului, prozatorului, traducătorului şi memorialistului Nichifor Crainic (1889–1972) conţine încă multe necunoscute ce se cuvin a fi clarificate, apelând la surse primare sau la informaţii şi mărturii credibile.
Un moment esenţial din itinerariul său biografic şi intelectual îl constituie anii de studii la Viena, 1920–1922, unde la sugestiile prietenului său, Lucian Blaga, urmează cursuri de filosofie şi teologie la celebra universitate.
Aici, aşa cum va mărturisi mai târziu, se redescoperă ca poet, intelectual şi om de cultură, conştientizând, pentru întâia oară, că poporul căreia îi aparţine nu este suficient de cunoscut şi recunoscut în Europa acelei vremi.
La Viena are posibilitatea să studieze temeinic probleme de teologie, filosofie, istoria artelor şi să-şi formeze o aleasă cultură muzicală.
În acest spaţiu spiritual şi cultural îi cunoaşte pe Rilke şi pe Rabindranath Tagore din opera cărora traduce şi comentează critic unele aspecte.
Tot la Viena o cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Aglae Cârstiuc (1891–1946), medic cu studii strălucite, şi tot aici se va naşte unica lor fiică, Fortuna Ioana Crainic (1921–1983).
Epistolele ce se publică aici, întâia oară, evocă secvenţe fulgurante dintr-o existenţă nu tocmai propice creaţiei, studiului şi meditaţiei. Ele sunt, de fapt, nişte confesiuni tulburătoare privind destinul unei familii care va cunoaşte toate avatarurile unei societăţi încă neaşezate.

*
Viena, 2 mai 1922

Liţi dragă,

Slavă Domnului! Abia azi primii scrisoarea ta, scrisoarea voastră. Duminică şi ieri a trebuit să rabd cu regretul că n-am primit- o de sâmbătă, cum o aşteptam.
Mă frământă gândul ce vei fi făcut la Cernăuţi, cum vei fi ieşit la capăt.
Mare noroc cu vagonul acela din Varşovia. Slavă Domnului! Oricine ţi-o fi ajutat, fie Budda al pasivităţii tale indice, fie Cristos al vioiciunii noastre europene, Slavă Domnului!
Şi, zici, a fost cuminte?... ca, el, tiotiu, ni-ni-ni-ni, călătoraşul? Dar nu mi-a descris impresiile ei de călătorie. Cum i-a plă- cut Cehoslovacia şi Polonia, ţări pe care nu le mai văzuse? Cum i-a plăcut pământul nostru al cărui suc îl poartă în sângele trupuşorului ei bronzat, fără să ştie încă? A văzut atâtea lucruri noi, de aceea are ochii mai mari, cum scrii tu.
Dimineaţa, pe jumătate treaz, mi se pare că se pleacă deasupra mea şi râde, râde, râde şi mai cască o dată cu lenea rămasă din ultimul somn: uaaaa! Şi râd şi eu în semisomn. Iar când deschid ochii, ea nu e. Şi pricep: ce se pleacă aşa de vesel şi de râzător peste trezirea mea a fost lumina dimineţii care o înlocuieşte pe ea, scumpa dimineaţă în al cărei zâmbet de zori s-au unit vieţile noastre amândouă.
Poate, Liţi, de aceea râde aşa de frumos: se va fi unit în ea tot ce-a fost mai bun în noi. Dea Dumnezeu să fie aşa!
Aici, acum e prea multă linişte. E pustiu. În toată casa nu e nimeni toată ziua. Abia pe seară ceva larmă prin vecini. Citesc. Am o poftă nebună de citit.
Săptămâna trecută am dat gata două cărţi: Die neue Mystik şi Geschichte der russischen Literatur. Aseară am început alta. Plus revistele de la Braumüller, al căror cost iar s-a ridicat.
Am revizuit traducerea cu roşu. Sunt mulţumit, dar o mai revizuiesc o dată. Şi am scris două poezii. Dacă voi mai schimba ceva la ele, cum am de gând, ţi le voi trimite în scrisoarea următoare.
Mă preocupă introducerea despre Rilke. Mi se pare c-o să iasă un studiu lung. În vederea ei citesc acuma. Uitasem: am recitit şi Stundenbuch pe care o înţeleg foarte bine, după exerciţiul făcut cu traducerea celeilalte.
D[omnişoa]ra Liliana a plecat joi. M-a anunţat Alecu printr-o cşarteţ pşoştalăţ. Dar nu m-am dus. Pe mine mă doare şi acum o anumită atitudine prietenească – ori dimpotrivă – faţă de plecarea ta. E insuportabilă indiferenţa venită de la cine nu-ţi e indiferent.
Mâine aş vrea să mă înscriu, dar stau la gânduri: costă aproape 40 000 de coroane. Voi vedea. Toate s-au scumpit de la 1 mai, inclusiv minimum necesar de la Nagler, al cărui preţ a crescut cu 100 coroane. Punct.
Alaltăieri trebuie să fi venit şi Nuţica. Ce zice de ni-ni-ni-ni? Nu vlea s-o ia şi pe ea la şcoală? „Dacă mă plimeşte îmi cumpălă tătica şi un abeţedal”!
Am simţit o mare mândrie auzind câtă „curte” o înconjură pe ni-ni-ni-ni: tata ca „Fraülein”, mama cu bucătăria, madam Doboş pe-acolea şi ea.
Ţie ce-ţi mai rămâne, Micule? Un lucru sigur: să te restabileşti! Fii liniştită, fii bună. Fii bună cu tine însăţi întâi. Pe urmă vei înţelege să fii bună şi cu ceilalţi.
Un lucru foarte serios. Şi să ştii: la a treia scrisoare aştept să-mi scrii cu câte chilograme ai crescut.
Vă sărut pe amândouă luuuuuuuuuuuung şi mă-nchin în faţa tatei şi... a mamei şi le doresc sănătate şi putere de-a îndura.
Crainic

[P.S.]
Pe Nuţica o somez să-mi scrie şi ea două rânduri. Şi vă salut din partea lui Nicu; el s-a cufundat în studii şi-n paşapoarte.

[Doamnei Dr. Liţi Crainic, Vila Stefanie, Strada Berăriei, Oraşul Rădăuţi, Rumänien; Nichifor Crainic, III Steingasse 36/6, Viena].

* Viena, 23 iunie 1922

Lunga şi iritata scrisoare de la tine mi-a adus Liţi, o sumedenie de surprize. Cea mai binefăcătoare e vestea progreselor lui Nini.
Nu pot să mi-o închipui cum mănâncă fragi cu propria ei mânuţă. Asta trebuie să fie ceva foarte frumos.
Stângăcia ei nu-mi place. Să dea Dumnezeu să fie pricinuită pur şi simplu de acea superstiţie populară de care aminteşti şi anume: că a supt întâia oară din ţâţa stângă!
Când vei scrie tu un tratat de medicină pentru publicul de la Falcău, să nu uiţi să adopţi această nouă metodă ştiinţifică: de-a lămuri fenomenele vieţii prin cauzalitatea superstiţiilor populare. E o metodă foarte comodă şi vrednică de crezut.
Nu mi-ai scris niciodată dacă a învăţat să spuie vreun cuvinţel. Asta ar fi pentru mine mai însemnată decât toate. Şi-mi place că i se dezvoltă gustul şi are preferinţe pentru culori.
Aş vrea din adâncul inimii ca fetiţa mea să aibă gust în viaţă şi gust de viaţă. Altfel, dacă n-ai nici una, nici alta, treci prin viaţă ca o mortăciune înnăscută.
Altă surpriză e descrierea potopului lui Noe, abătut de Dumnezeu asupra Rădăuţilor. Mulţi păcătoşi trebuie să trăiască în această cetate bucovineană, de s-a dezlănţuit asupra ei o astfel de urgie a cerului.
Nu cumva tu, cea mai drept credincioasă fiică a cetăţii, ai primit vestea îngerească să te sui pe corabia salvatoare?
Probabil că în loc să te opreşti pe Ararat, vei ancora la Falcău. Şi asta e o surpriză. Oarecum. Sunt revoltat şi eu că „tonţii” de la Bucureşti ţi-au cerut atâtea formalităţi.
Trebuiau să priceapă că tu ai studiat la Viena – în ţara celebră a lipsei de formalităţi – şi, deci, să te numească de-a dreptul.
Cum văd, o să te simţi foarte bine în „baraca la Falcău”: 1000 de lucrători pe mâna ta. Ferice de ei. Şi e rost de câştigat parale bune. Fain! Adio, griji şi amărăciuni! Parcă-mi cresc aripi de bucurie. Şi mi se luminează ochii: tu eşti scumpa mea salvare!
Zici că o să mă trimiţi la München şi în Italia şi pe urmă iar la Viena? Ah, cât este de frumos! Mă înduioşează până la lacrimi această pornire generoasă pentru mine din partea ta.
Cum nu te-am cunoscut eu până acum? Aşa comoară de suflet, atâta înţelegere pentru idealurile mele, atâta concurs afectiv pentru necesităţile mele...
Liţi dragă, abia acuma te cunosc eu. Ce orb am fost! Apropie-te să te sărut. Şi retractez toate „reproşurile” care zici tu. Crede-mă: m-am convins definitiv că e absurd să faci reproşuri în absurd.
Unde-ai nimerit-o iarăşi bine e: că din când în când, pe vară, mă vei primi chiar pe la tine, în vilegiatură. O să petrecem de minune. Cu prieteni câţi mai mulţi (prietenele să lipsească, fiindcă ţie nu-ţi plac fustele!).
Mă mir cum ai primit în grupul din fotografia, ce mi-ai trimis, şi o femeie. Trebuia să lipsească. Apariţia ei e contra obiceiului tău: acela de-a introduce, de la început, în aşa zis-a noastră dragoste numai figuri de bărbaţi.
Tu eşti atât de antifeministă, că n-ai putut suferi nici măcar atât: să te fotografiezi singură şi să-mi trimiţi şi mie un exemplar; ori, dacă nu singură, măcar alături de fetiţa ta. Cred că n-ar fi fost deloc urât.
Dar tu ai ţinut să-mi faci o plăcere şi mai mare: ţi-ai sprijinit fotografia pe mutrele a doi domni de care habar n-am. Şi asta e frumos: o dovadă că eşti o fire foarte sociabilă, între bărbaţi, ca un bărbat!
Îţi scrisesem rândul trecut că nu-mi plac cărţile poştale ilustrate, cu două cuvinte şi cinci sau zece iscălituri. De rândul acesta, dintr-un simţ de infinită delicateţă pentru acest fel al meu de-a fi şi dintr-o subtilă obligaţie faţă de viaţa noastră familiară, mi te trimiţi în companie masculină, fără iscălituri.
Ei da, foarte delicat şi foarte inteligent. Mi-a făcut mare plăcere. Am privit această fotografie ca pe un simbol al „personalităţii” tale: aşa cum ai apărut tu totdeauna faţă de mine – cu un stat major masculin. Am admirat-o, îţi mulţumesc şi ţi-o restitui, fiindcă ai, poate un singur exemplar.
Îmi pare rău că, deocamdată, n-am şi eu o fotografie cu un stat major de femei, pentru schimb. O să caut să fac una în pielea goală, ca să ai şi distracţii anatomice.
Şi sunt de părere că, odată stabilită tu la Falcău, când voi veni în vilegiatură pe la tine, să strângem odată pe toţi bărbaţii amici ai tăi, care de care mai „idealist”, şi să ne fotografiem cu toţii, iar tu la mijlocul nostru: bărbat între bărbaţi. O să fie frumos, nu-i aşa?
Mi-am făcut plăcerea să-ţi remarc aceste surprize ale scrisorii tale, ca să judeci puţin asupra lor şi, poate, cu puţină bunăvoinţă faţă de tine însăţi, să înţelegi ce prăpastie stă între noi.
Sau poate că tu ai înţeles demult şi de aceea faci ce faci, iar eu, ca un prost, mă încăpăţânam să cred că prăpastia s-ar putea trece, sau aştepta.
De altfel, e ca un fulger de lămurită declaraţia ta despre acea scrisoare cu pretinsul pater-pecavi: „o păstrasem, zici tu, azi o nimicesc cunoscând că nu e demnă de mine – de acuma”.
Deci: recunoşteai nişte păcate şi crezi că e nedemn să le mărturiseşti. Cu alte cuvinte: nu e demn ca un om să se corijeze. Cu alte cuvinte: recunoşti că ce-ai făcut e bine să continui a face aceleaşi păcate cu conştiinţa senină.
Aceasta e, dragă Liţi, mentalitatea omului iremediabil moralmente. A monstrului moral. Nobleţea sufletului omenesc stă tocmai în puterea de-a te lepăda de tine însuţi, când ai greşit, şi de a te sili să te îndrepţi.
Numai astfel poate exista un progres moral, o îndrumare sufletească. Altfel, agăţându-te cu încăpăţânare de păcatele proprii şi considerându-le ca lucruri „demne de tine”, dovedeşti: sau că eşti, cum spui, un monstru moral, sau pur şi simplu neinteligent.
Toate aceste lucruri ţi le spun, nu pentru tine, ci aşa, impersonal, ca o discuţiune generală, pornită de la un caz dat. Te rog ca, pentru nimic în lume, să nu le consideri ca reproşuri sau alte prostii de felul acestora.
Am făcut atâtea reproşuri că mi-a albit părul şi sunt astăzi, în ce te priveşte pe tine şi pe mine, adânc convins că: nimic nu e mai absurd decât să faci reproşuri în absurd; adică decât să cerţi pe un om care e convins că e nedemn de dânsul „să se pocăiască”.
Eu obişnuiesc să-mi iau asupră-mi, mai mult decât trebuie, greşelile pe care le fac. Şi aici stă prăpastia dintre noi, prăpastia unei neînţelegeri pe care încăpăţânarea o face iremediabilă.
Dacă ţi-am adus adeseori vorba despre asta, a fost din durerea mea şi din nevoia adânc omenească a unei armonii morale între tine şi mine, între bărbat şi femeie.
Azi m-am resemnat. Ai spulberat, cu declaraţiile tale, orice urmă de credinţă în posibilitatea ei.
Fiecare deci, după vorba populară, cum l-a lăsat Dumnezeu. Deşi Dumnezeu n-a făcut pe oameni din piatră neschimbabilă.
Aşa că, dacă drumul tău crezi că merge spre Falcău, Dumnezeu să-ţi ajute! Al meu în nici un caz nu merge într-acolo.
Sfâşietor de dureros e că, la răscrucea drumurilor noastre, zâmbeşte, nevinovată şi nedumerită: Nini.
O sărut cu lacrimi în ochi,
Tata

P.S.
Ca să nu crezi că ţi-am deturnat gândirea, îţi alătur prima filă din scrisoarea ta, pentru control.

[Doamnei Dr. Aglae Crainic, Strada Berăriei, Vila Stefanie, Oraşul Rădăuţi, Rumänien; Nichifor Crainic, III Steingasse, 36/6, Viena].

Notă
Originalele celor două scrisori inedite se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti. Se aduc, şi pe această cale, mulţumiri publice doamnei Marta Cojan, care deţine o parte din arhiva şi biblioteca poetului Nichifor Crainic, fiind, în acelaşi timp, unica deţinătoare a drepturilor de autor ale acestuia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara