Există oameni predestinaţi să răspundă provocărilor şi, mai ales, misiunilor ce li se încredinţează, cu o promptitudine şi o pasiune greu de imaginat azi, când tentaţiile de orice natură sunt atât de tulburătoare.
Maica Iosefina Giosanu (n. 5 mai 1963, Stăniţa, judeţul Neamţ) e o intelectuală autentică, posesoarea unei culturi impresionante şi, în acelaşi timp, o cercetătoare instruită şi erudită, care s-a impus prin două cărţi esenţiale privitoare la Mănăstirea Văratec – Stavrofora Nazaria Niţă. Un model de stareţă a vremurilor tulburi. In memoriam (2008) şi Duhovnicie şi filantropie la Mănăstirea Văratec. Tradiţie, continuitate şi înnoire (2013), precum şi printr-o sumă semnificativă de articole, studii şi cercetări de istorie religioasă locală.
Cărţile acestea şi contribuţiile sale publicistice nu au apărut din goluri sau dintr-un impresionism accesibil oricui, ci din investigaţii profunde, din lecturi atente şi, desigur, din meditaţii permanente asupra rostului nostru pe pământ.
Înzestrată cu o foarte bogată şi asimilată cultură teologică, istorică şi literară, maica Iosefina Giosanu, stareţa Mănăstirii Văratec din anul 2001, propune în toate demersurile sfinţiei sale redefinirea şi rescrierea sensurilor majore ale unei comunităţi monastice, atât de însemnată ca aceea de Văratec.
Glosările acestea mi-au fost sugerate de lectura unei emoţionante epistole pe care mi-a trimis-o profesorul şi filosoful Vasile Morar (n. 1946), care a susţinut şi coordonat unele dintre proiectele maicii Iosefina Giosanu.
Impresionat de viaţa monahală şi culturală a Mănăstirii Văratec, de ordinea, disciplina şi orânduiala din această lavră a ortodoxismului, filosoful Vasile Morar stabileşte câteva conexiuni şi disocieri ce se cuvin a fi cunoscute şi reţinute.

[Bucureşti, 25 septembrie 2013]

Stimate domnule profesor Scurtu,

Ne cunoaştem demult timp, iar faptul că aţi fost profesorul lui Fil la Caragiale în anii cotiturii-rupturii din ’89 ne-a întărit, sunt sigur, apropierea în orizontul convingerilor. Or, în ceea ce priveşte acordurile în convingeri, ştim bine amândoi, nu-i prea lesne dat naturii noastre să se găsească pe aceeaşi lungime de undă cu mulţi semeni. Mai mult: împărtăşim ideea devenită fapt comun că timpul nostru – modern-postmodern presărat haotic cu infuzii premoderne – augmentează mai degrabă dezacordurile între oameni decât acordul şi consensul. Cum de ne înţelegem, constituie, în opinia mea, o situaţie destul de rară printre cei ce am trăit densificat pomenita cotitură – ruptura istorică. O explicaţie posibilă ar trebui să ţină seama de două asemănări dintre noi: ambii am terminat două facultăţi oarecum surori – filosofia şi filologia şi, de asemenea, ne uneşte, o copilărie petrecută în satul românesc – cel moldav şi cel transilvan – cu multe obiceiuri şi stări mentale colective, comune. Am ajuns, prin această observaţie, la ceea ce mă interesează în momentul de faţă să vă împărtăşesc: tema spaţiilor tradiţionale impregnate religios. În ultima noastră discuţie purtată telefonic mi-aţi spus că vă bucuraţi pentru ca destinul a fost darnic cu dumneavoastră: „am cunoscut Văratecul de mic”. După aceea aţi continuat pomenindu-i pe cei care s-au perindat pe acolo, iluştri scriitori, istorici, filosofi, istorici ai literaturii, psihologi, oameni politici. Inevitabil, apăreau acorduri sau dezacorduri faţă de opiniile sau descrierile locului. Dumneavoastră aveţi avantajul că aţi trăit spiritul acelui spaţiu binecuvântat în chiar vremea copilăriei şi adolescenţei. Pentru aceasta vă port o caldă invidie. N-am o experienţă de acest fel. Şi, mai ales, n-am fost acolo, atunci. Am fost însă, într-un fel norocos pentru că primul meu coleg de cameră din timpul facultăţii, Ioan Mihăilescu, era din Văratec, cea atât de apropiată, din multe puncte de vedere, de Agapia. Eram fascinat de povestirile sale şi, astfel, prin el am avut acces la ceea ce dumneavoastră numiţi, în chip potrivit, „farmecul inconfundabil al Văratecului”. „Farmec” este un cuvânt pe care-l găsesc şi eu ca fiind potrivit, poate pentru că el surprinde ceva din starea pe care colegul meu, cu patos, o exprimă printr-un frumos amestec de naturaleţe şi încântare. Ştiu că atunci m-am gândit mai serios la felul în care ideea inconştientului colectiv din teoria blagiană poate primi exemplificări.
Dar, cred că mult mai pregnantă a devenit această întâlnire, dintre conceptul metaforă propus de Lucian Blaga şi senzaţia că există asemenea spaţii privilegiate, atunci când l-am cunoscut pe ilustrul jurist de drept internaţional, Tudor Popescu, care avea un adevărat cult pentru Văratec. Nutresc un regret încărcat şi de amărăciunea culpabilităţii că nu i-am răspuns acestui om cu aceeaşi deschidere generoasă pe care el a manifestat-o faţă de mine în anii ’70, spre sfârşitul acestora, când Profesorul de etică al meu şi al altor douăzeci şi două de serii de la facultatea mea, mă ducea, „jos la drept”, după cursuri, să asist, pur şi simplu la discuţiile lor de vechi şi încercaţi prieteni. Eram necopt pentru a-i înţelege şi nici nu puteam pricepe cum se împacă pasiunea pentru drept internaţional cu fascinaţia pentru trăitul dânsului în fiecare vară la Văratec. Nu ştiam multe atunci, după cum nici acum nu sunt mai bine instalat în lumea cunoştinţelor profunde, semnificative, autentice. Acum ştiu, de pildă, ceea ce atunci am aflat dar n-am înţeles cât de important este, anume că, în tulburii şi brutalii ani ’45-’53, dânsul a fost cel care, stăpânit de câteva virtuţi rare – înţelepciune măsurată, inteligenţă activă, răbdare, dar mai ales, virtutea dreptăţii în istoria cea mare – a găsit soluţia juridică pentru a nu se produce un dezastru total, adică o distrugere, aşa cum s-a întâmplat în Rusia lui Stalin, a lăcaşelor mănăstireşti, mai ales a celor mai importante dintre toate, a celor din Moldova de Nord. Există o carte, deloc cunoscută dincolo de cercul câtorva jurişti din vechea generaţie, carte apărută înainte de dispariţia profesorului Tudor Popescu, petrecută pe 2 septembrie 2004, în care sunt oferite toate documentele menite să certifice succesul strategiei sale: la început de a amâna decizii impregnate de spirit distrugător iar apoi de „hotărâri” sancţionate prin putere juridică. Am certitudinea că fără Tudor Popescu, demolatorii ignoranţi sau nu, ar fi putut să-şi ducă la rău sfârşit impulsul lor agresiv: faţă de orice era considerat „vechi”, „obscurantist”, „bigot” şi, alte asemenea etichete-ciocan. Or, ce a făcut Tudor Popescu pentru a salva lavrele monahale precum cele de la Văratec şi Agapia? Nu s-a mulţumit doar să lucreze cu mintea sa dreaptă şi competenţă întocmind Hotărâri de Guvern şi îmblânzind zbiri ideologici plin de zel şi nerăbdători să nu mai vadă în faţa ochilor „negrul mănăstirilor”, ci, ştiind ce reprezintă exemplul curajos, a decis, şi s-a ţinut de cuvânt, să locuiască, două trei luni de vară, timp de 60 de ani, la Văratec. A intuit exact că există o laşitate a celor însetaţi de ruine şi distrugere de dragul distrugerii. A intuit şi a ştiut, deopotrivă, că aceştia sunt atenţi la cei care au putere, iar dacă puterea nu se manifestă distructiv înseamnă „că ştiu ei ce fac şi nu este bine să te amesteci”. Mai precis: Tudor Popescu a folosit obedienţa slugarnică într-un scop nobil şi constructiv. Că tot ceea ce spun aici este adevărat, pot proba, domnule profesor Scurtu, prin faptul că ultimele însemnări intitulate de soţia Vera şi fiul Nicolae, în 2007, Notiţe biografice, strict personale şi de suflet, apărute într-un tiraj infim, au fost redactate, deloc întâmplător, tocmai la Văratec. Nu pot să nu reproduc chiar prima frază a cărţii în care Vera Popescu mărturiseşte: „în ambianţa de vrajă a mănăstirii, în tihna ceasului de noapte, când până şi clopotele din turnul bisericii tac, iar toaca-şi odihneşte lemnul la uşa ei şi doar greierii, cu ţârâitul lor, dau glas liniştii, stau în cerdacul măicuţei Măcrina, pe lăiţa cu velinţe ţesute de mână şi la masa la care, timp de peste şaizeci de ani, Profesorul îşi aşternea pe hârtie gândurile, frământările, îşi rezolva nedumeririle, îşi scria lucrările”.
O asemenea mărturie-document am pus-o imediat în legătură cu o alta la fel de emoţionantă a celei care este stareţa Iosefina Giosanu – sufletul duhovnicesc şi, în egală măsură – înţelepciunea practică, de câţiva ani buni, ai actualei Mănăstiri Văratec. Când am avut bucuria s-o cunosc, acum câţiva ani, printr-un prieten străvechi, el însuşi mai mult decât ataşat de loc, de măicuţe, şi am întrebat de profesorul Tudor Popescu, nu mică mi-a fost surpriza s-o văd înflăcărată spunând: „dar domnia sa este binefăcătorul nostru” pentru că imediat să adauge: „ştiaţi că a stat începând din ’45 în aceeaşi casa... una modestă, cu pământ pe jos, fără nici un alt confort în plus faţă de măicuţe?”. Nu. Asta nu ştiam dar nu putea să mă mire deloc o asemenea spusă. Adevăraţii înţelepţi au nu numai virtuţile răbdării, ale curajului drept, ale toleranţei şi iubirii de semeni, ale generozităţii şi misericordiei ci şi virtutea, atât de rară şi de importantă, a simplităţii. Cu simplitate binefăcătorul s-a integrat în ceea ce a salvat.
Cam aceste lucruri le ştiam, în mare vorbind, domnule profesor Scurtu, despre Văratec până s-o cunosc şi, preţuiesc pe stareţa Iosefina Giosanu.
În modul cel mai firesc cu putinţă, în zilele atât de egale între ele de la Văratec, o egalitate impusă de regularitatea programului monahal, dată însă şi de ascultarea slujbei în întreaga incintă, stareţa Iosefina Giosanu ne-a arătat lui Petre Roman şi mie, într-o bună zi, lucrarea intitulată Duhovnicie şi filantropie la Mănăstirea Văratec. Tradiţie, continuitate şi înnoire.
Era o teza de licenţă redactată după toate canoanele cercetării ştiinţifice. Nici o frază nu era rod al impresionismului nestrunit de cerinţa obiectivităţii. Aşa că am citit pe nerăsuflate un text pe care prietenul pomenit mai înainte avusese privilegiul să-l parcurgă într-o altă ocazie. Încurajarea noastră se pare ca a convins-o pe maica stareţa să îndrăznească să o publice la o editură de prestigiu. Aceasta este, pe scurt, domnule profesor, povestea apariţiei, la Paideia, anul acesta a volumului pe care, am înţeles, l-aţi citit şi dumneavoastră. De ce cred că merită să poposesc asupra acestui conţinut? Din câteva motive pe care vi le împărtăşesc cu plăcere şi bucurie. Întâi de toate, autoarea stăpâneşte foarte bine dubla articulare: descrierile şi faptele brute, pe de o parte, nu rămân un simplu exerciţiu de înşiruiri de date, documente, locuri, nume, ci toate acestea sunt menite să se împlinească într-un întreg interpretativ. Iată ce spune cu mare claritate stareţa Iosefina Giosanu în aceasta ordine de idei: „o cercetare, fie şi sumară, asupra istoricului mănăstirii Văratic, aduce în actualitate chipuri luminate de îndrumători duhovniceşti şi de monahii dedicate cu râvna ascultărilor cu conţinut filantropic, apte să furnizeze modele pentru actuala obşte monahală”. Pentru a proba o atare evaluare era nevoie de coborârea în istorie. Aflăm astfel că întemeierea comunităţii se produce între 1781-1785 prin stareţa, cu aura mitică, Olimpiada, ajutată de duhovnicul Iosif, dar există şi un „înainte” prin doua aşezăminte mai vechi, Boiştea şi Topoliţa, la rândul lor consemnate în documente, prima, în 6 iunie 1446, în timpul Voievodului Ştefan al II-lea, iar a doua, un secol mai târziu. Descrierea din capitolul I Chipuri de îndrumători duhovniceşti la Mănăstirea Văratic cu paragrafele I.1.1. Stareţe şi monahii de seama şi I.1.2. Călugăriţe cu bun chip aduce nume şi fapte extrem de bine documentate. Aflam, fără nici o pată albă, întregul şir de stareţe, de la Olimpiada şi Nazaria (1788-1814) la Eufrosina Lazu, cea care va fi stareţă timp de patru decenii (1844-1887), la Zenaida Racliş, la Irina Lecca, până la Pelaghia Amilcar (1942-1946, 1954-1973) şi la Nazaria Niţă (1973-1995). Din decembrie 2001, de când s-a săvârşit maica Stareţă Nazaria Niţă, învăţată care vorbea în trei limbi – greacă, franceză şi engleză cu Înalţii Ierarhi de la Constantinopol, Ierusalim, Moscova, această demnitate monahală îi revine stavroforei Iosefina Giosanu, ea însăşi asemănătoare cu ilustrele ei înaintaşe într-o continuitate remarcabilă cu munca acestora în ecuaţia înfrăţirii duhovniciei cu filantropia la Văratic. De fapt, Iosefina Giosanu are conştiinţa clară a misiunii sale: „Ideea de bază ce se desprinde din investigaţia mea istorică este aceea a împletirii duhovniciei cu filantropia într-o simfonie vocaţională, care este singura în măsură să explice ascensiunea uimitoare a aşezământului monastic de la Văratec de la stadiul de modestă sihăstrie adunată în jurul unei simple bisericuţe de lemn, până la dimensiunile de adevărată lavră monahală constituită în jurul celor trei biserici mari cu obştile respective, însumând aproape cinci sute de vieţuitoare”.
În partea a doua a cărţii autoarea se străduieşte şi reuşeşte să furnizeze cât mai multe şi mai convingătoare date şi argumente pentru chipul în care, la Văratec, de două secole există o continuitate în ajutor filantropic care a primit, în timp, cel puţin trei forme distincte: asistenţă medicală acordată atât în interiorul cât şi în afara mănăstirii (pentru răniţii şi invalizii de război); asistenţă socială în cadrul obştii monahale pentru ocrotirea şi ajutorarea orfanilor, refugiaţilor şi sinistraţilor; formarea socială şi de caritate a monahiilor de la Văratec. Sunt aduse în planul din faţă multe exemple din timpul celor două războaie, inclusiv, cazuri nominale de călugăriţe implicate drept surori de caritate pentru anii 1874-1878; 1915-1917; 1941- 1944. Nu lipseşte deloc nici trimiterea la colaborarea cu Institutul surorilor de caritate Regina Elisabeta, nici felul în care fete orfane (între 50-400) au fost ocrotite aici de ororile războiului, după cum stareţa Iosefina Giosanu nu omite să evidenţieze participarea călugăriţelor de la Văratec la cursuri organizate de Spitalul Christiana din Bucureşti, începând cu 1991. Nu se poate să nu te gândeşti la ce a însemnat tradiţie, continuitate şi înnoire dacă încerci să vezi, de pildă, începuturile. Or, autoarea scoate la iveală rânduielile paisiene ale duhovnicului Iosif care aveau la baza o viaţă idioritmică „de compromis“ ca rezultat al îmbinării singurătăţii cu legăturile cenobitice (chinoviale). Prin urmare, este vorba de o apetenţă iniţială pentru frăţietatea dintre viaţa singuratică şi cea de ajutor obştesc în sensul cel mai larg al termenului. Înseamnă, mai mult că sa câştigat o competenţă pentru misiunea socială a bisericii ortodoxe, una care s-o acordeze la sarcinile noului curs al religiei în lumea actuală. În fond, oricine a fost, cred, câteva zile şi nopţi la Văratec a înţeles că formele de viaţă de aici sunt statornicite printr-o prelungire a satului românesc într-o matrice firească: solidaritatea nu exclude pioşenia, iar filantropia este parte componentă a duhovniciei, a adevăratei duhovnicii.
Dar, cu certitudine, cea mai indubitabilă dovadă a înnoirii continue care înnobilează tradiţia Văratecului pentru filantropie ne este dată de Căminul Social–Filantropic „Cuvioasa Nazaria” a cărui construcţie a început în mai 1996, acum aflată în fază finală. Nu se poate imagina ceva mai modern şi mai bine încadrat în peisaj decât acest edificiu. De altfel, în carte, una dintre imaginile fotografice surprinde tocmai această copleşitoare împletire dintre tradiţie şi înnoire. Nici o stridenţă, nici o dimensiune nelalocul ei, nici o culoare altfel decât te aştepţi să vezi. În locul maicii stareţe Iosefina, la inaugurare, aş invita-o pe cea mai vârstnică beneficiară în viaţă – Vera Popescu, soţia profesorului Tudor Popescu – care în 1938 a fost îngrijită la Văratec de nimic altceva decât de tuberculoză, care atunci, încă, nu avea leac. Ce ar fi mai palpabil pentru exemplificarea triadei tradiţie–continuitate–înnoire decât prezenţa venerabilei persoane la un atare eveniment? Domnule profesor Scurtu, închei aceste rânduri prilejuite de un loc, o carte şi o personalitate rară – stavrofora Iosefina Giosanu – gândindu-mă la oazele de bună- cuviinţă şi credinţă în viaţa morală elementară care se asociază cu „farmecul blajin al Văraticului”, după expresia dragă maicii stareţe pe care o preiau şi eu. Sunt convins că şi dumneavoastră.
Cu încredere şi preţuire,
Vasile Morar

Notă

Originalul acestei scrisori, necunoscute până acum, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din Bucureşti.