Mă gândesc că ar trebui să încep scurta retrospectivă la care ne îndeamnă revista cu pierderile, cu marile pierderi pe care le-a suferit în 2012 comunitatea scriitoricească. Este anul în care au plecat dintre noi pentru totdeauna Constanţa Buzea, Constantin Ţoiu, Alexandru George, S. Damian şi alţi confraţi mult preţuiţi.

Aş nota apoi câteva impresii despre Anul Caragiale, ajuns la capăt.Un an bun, fără îndoială, pentru marele clasic, prin reeditări ale operei, prin câteva noi cărţi despre el, prin multele colocvii care i-au fost consacrate, prin, desigur, noile spectacole puse în scenă de majoritatea teatrelor din ţară, dacă nu chiar de toate. Nu demult am asistat la o însufleţită dezbatere despre actualitatea (sensurile actualităţii) lui Caragiale, avându-i ca protagonişti pe Dan C. Mihăilescu şi pe Ioana Pârvulescu. A participat, din sală, Ştefan Cazimir. Trei spirite care ilustrează azi, la vârf, cercetarea critică şi istorică preocupată de Caragiale. Dan C. Mihăilescu este totodată autorul, în acest an, al celor două antologii de texte caragialiene de mare interes iar Ioana Pârvulescu a publicat, în anul care a precedat centenarul, cartea despre Caragiale şi lumea ziarelor. Să mai amintesc că Marta Petreu a publicat în 2012 ediţia a doua (revăzută şi adăugită) a eseului ei despre „filosofia lui Caragiale” iar Mircea A. Diaconu o incitantă carte despre Caragiale citit în cheie textuală (I. L. Caragiale. Fatalitatea ironiei).
În ce priveşte spectacolele, toate pe care le-am văzut, au mers în sensul îndepărtării de viziunea clasică (Sică Alexandrescu şi chiar Liviu Ciulei), respingând adică realismul restitutiv, estompând socialul, punând accentul pe existenţial, pe absurdul existenţial descoperit de regizori oriunde la Caragiale, în comedii, în Două loturi şi peste tot. Interesant, orice s-ar spune. De ce însă tragerea lumii caragialiene atât de mult în sordid, în noroaie şi în grotesc? Mahalaua Nopţii furtunoase nu e totuşi o Cuţaridă prevestită, ci una în care onorabilitatea câştigă teren. Jupân Dumitrache se fereşte să vorbească urât în faţa damelor, ca să nu le ruşineze. Mahalagiii lui Caragiale nu scormonesc, oricum, prin gunoaie, nu fac parte din pegră. Ceea ce nu pot accepta, artistic vorbind, la noile viziuni regizorale este aruncarea una-două în caricatură a lumii caragialiene. De ce eroii din Scrisoarea lui Horaţiu Mălăele erau toţi umflaţi, la propriu, cu burţi şi funduri imense obţinute prin montarea de uriaşe perne pe trupurile chinuiţilor actori? Spre a ne spune ce? Poate că eroii Scrisorii pierdute erau, toţi, bulimici? Sau ce? Teatrul nostru dispune întradevă r de regizori ingenioşi, inventivi, hiperinteligenţi, descinşi, mulţi dintre ei, din mantaua lui Lucian Pintilie, dar parcă sunt prea dezinvolţi în relaţia lor cu I. L. Caragiale.
Să vedem însă şi alte lucruri petrecute în 2012 în spaţiul nostru cultural. Recolta de cărţi mi s-a părut bogată, în ciuda dificultăţilor de tot felul, mereu mai multe, care însoţesc procesul editării. Târgul ultim de carte a stat mărturie. Titluri noi numeroase, atrăgătoare prin faptul că vin de la autori care şi-au probat capacitatea de a interesa. Nu am citit încă Vieţile paralele, romanul Florinei Ilis, despre care aud păreri extraordinare, după cum nici noul roman al lui Nicolae Breban. Romanele lui D. R. Popescu, Dan Perşa, Adrian Cioroianu, Andrei Brezianu îmi propun nu doar să le citesc, dar să le şi comentez în rubrica mea de „lecturi libere”. La fel volumul de proză scurtă al Gabrielei Adameşteanu (Vară-primăvară) sau impunătorul volum de eseuri şi publicistică al lui Augustin Buzura (Nici vii, nici morţi). Am apucat să comentez Internaţionala mea de Ion Ianoşi, o carte importantă din multe puncte de vedere, încadrabilă în seria „cărţilor anului” alături, cred, de Parabolele lui Iisus de Andrei Pleşu sau de admirabila carte dedicată lui Faulkner de Mircea Mihăieş (Ce rămâne).
Anul 2012 a fost şi anul unor însemnate realizări în domeniul istoriografiei literare şi aş aminti întâi de toate cele două volume ale Dicţionarului literaturii române, o selecţie din cele şapte ale Dicţionarului general. Acestea două îi includ pe „scriitorii esenţiali” ai literaturii noastre. Care sunt aceştia, de ce unii şi nu alţii, se poate discuta, dar important este că avem, în sfârşit, asemenea „instrumente de lucru”. Coordonatorul întregii serii de dicţionare, girate de Academia Română : Eugen Simion. Din domeniul istorico-literar să mai amintesc volumul de corespondenţă (intimă) dintre Liviu Rebreanu şi Fanny Rebreanu (editor : Niculae Gheran) şi cel de Corespondenţă (primită şi trimisă) de Pavel Chihaia (editor : Nicolae Rotund).
Un capitol distinct al anului cultural îl reprezintă acţiunile Uniunii Scriitorilor desfăşurate la Ateneu, la Biblioteca Centrală Universitară, la sediul din Calea Victoriei sau în ţară. Gala poeziei a avut loc şi în 2012 la Ateneul Român, „monitorizată” de Nicolae Manolescu, pre- şedintele Uniunii, bucurându-se, ca şi anul trecut, de sprijinul inspirat al lui Ion Caramitru. Marele actor nu doar recită, ci recreează o lume sub ochii noştri.
Demn să fie menţionat este şirul de activităţi care au avut loc în ultima vreme la sediul nostru din Calea Victoriei, cum au fost lecturile de autor în mai multe reprize (iniţiator: Dan Mircea Cipariu), premierea recentă a scriitorilor vârstnici, un moment emoţionant, şi, în general, faptul că şi în acest an U. S. a izbutit să acorde obişnuitele premii şi, la fel, Asociaţia din Bucureşti şi Asociaţiile din ţară. Mai sunt de semnalat întâlnirile de la „Cafeneaua literară”, cum a fost aceea consacrată cărţii lui Ion Ianoşi (gazdă: Ion Bogdan Lefter), cele de la Casa de pariuri literare (gazdă: un cristian), sau discuţia în jurul revistei Lettre internationale. România literară a acordat premiul „Cartea Anului” (lui Andrei Pleşu) după cum şi alte reviste au acordat premii. În fine, „Colocviul romanului românesc” trebuie menţionat, desfăşurat la începutul verii la Călimăneşti şi Alba Iulia. A rezultat volumul Cum se scrie un roman?, tipărit de Cartea Românească şi lansat zilele trecute la Uniune. Sigur că toate acestea nu se fac de la sine. Cineva trebuie să conceapă, să mobilizeze, să urmărească totul până la ultimul detaliu. Gabriel Chifu, vicepreşedintele Uniunii noastre, ne poate spune unele lucruri în această privinţă.
În totul, un an cultural bogat, în ciuda dezinteresării de cultură a televiziunilor, în ciuda penuriei materiale pe care toată lumea a invocat-o şi a climatului agitat din viaţa politică.