Ce aflu de la Marcel Tolcea, bunul nostru Marcel: „În mai multe rânduri Eliade a arătat că «a nu dormi» nu înseamnă doar a triumfa asupra oboselii fizice, ci mai ales a da dovadă de putere spirituală” (Eliade ezotericul). Iată o veste care îmi remontează moralul şi îmi dă un rost! Iată la ce e bună cultura! E ora trei şi un sfert (ante meridian) acum când scriu, mândru de puterea mea spirituală. Şi când te gândeşti ce aş fi fost în stare să cred, aşa, doborât de somn şi totuşi nedormind, coborând acuşi la bucătărie – unde am s-o găsesc pe T, şi ea insomniacă – gata ca, orbecăind, să pun zahărul alături de ceaşcă şi ceaiul să-l torn direct pe masă… Uite cum poţi să te înşeli!… „Să reţinem această idee, anume că, din dragoste faţă de oameni, Dumnezeu le trimite un maestru care să-i «trezească» din somnul lor…”, scrie Eliade însuşi. Reţin, cum să nu reţin. Deşi parcă l-aş ruga pe Domnul s-o lase mai moale cu iubirea, măcar din două în două, să mă lase în somnul meu, măcar până la cinci. Că altfel mă apuc să fac ca secretarul lui Pandele, dramaturgul, care „dactilografiază, noaptea, chinuit de insomnii, iar ziua «dormind cu capul pe manuscris»”.
„dacă rămâneţi peste noapte.” Ezra Pound.

Cioran: „Să nu te fi născut, numai să te gândeşti la asta, ce fericire, ce libertate, ce spaţiu!” Ce moftangiu! Tristeţea e că viaţa cuiva poate să fie în aşa fel încât, într-adevă r, mai bine nu s-ar fi născut.
Am o natură fericită pe care n-o întunecă decât neliniştea. Ce noroc mai mare poţi să ai decât ca, bătrân, să ţi se pară firesc, şi chiar necesar, că va trebui să mori.
Când văd întipărită în ochii unor bătrâni frica morţii, mă simt indiscret.
Ionesco s-a temut de moarte, Cioran a jucat rolul celui care n-ar fi vrut să se nască, eu, cu copilărie posacă şi viaţă prăpădită, mă bucur că trăiesc şi nu mă supără inconvenientul de a muri.
Esenin: „Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte”.
Nu-i vorbă, ne place să ne dăm importanţi.
Până nu demult, spuneam că aştept moartea cu superficialitate. Acum că – vezi, Doamne! – o „accept”.

Vorbim despre suferinţe de origine nervoasă. Mama, biata de ea, mereu avea câte o durere care trecea îndată ce se ducea la medic. Urma alta. Eu m-am mulţumit cu una singură. M-a chinuit luni de zile, până ce m-am dus la o policlinică. S-a nimerit să fie acolo mama lui Ovidiu Verdeş. Mi-a explicat că, aşa cum o descriam eu, senzaţia nu putea să fie organică. La plecare, eram vindecat.
Îmi reamintesc paginile despre boală ale Angelei Marinescu. Eu, caracteristic: am o boală gravă – care nu se manifestă. De şaptesprezece ani! Şi într-asta, diletant…

Simona Sora: „Se simţea bătrân şi bolnav, se mişca tot mai greu, cu picioare ca de plumb, şi îi era tot mai greu să se bucure de ceva”. O situaţie pe care o mai amân puţin.

Cum zic, flux şi reflux. Astăzi, în troleibuz, până la Obor. De acolo, cu trei opriri, pe jos. Ajung acasă sleit de puteri. Şi am de mers de două ori în patru zile la, ţine-te bine!, Târg.

Ce noapte şi ce zi! Cu somniferul tip măciucă încă în cap, mă trezesc la patru fără un sfert, după şase ore, ieri, până la miezul nopţii, de bombardament: impresii, emoţii şi… cum să zic ? Se termină glorios într-un loc nu foarte luminat unde se telescopează vorbe de oameni mulţi, o doamnă căreia nu-i văd chiar bine organul fonaţiunii îmi povesteşte ceva destul de însufleţit, încerc să-i răspund cât mai neutru cu clătinări din cap de genul ştiu şi eu?… sau nici nu mă mir, dar îmi scapă câte un nemaipomenit!, deşi din tot ce aud nu reuşesc să traduc în cuvinte chiar nimic. (Stau de vorbă cu A.P. despre înmormântările noastre, ale ăstora, cavaleri şi ofiţeri, el şi mai mare-n grad, că a fost şi ministru, şi-i zic eu am să las prin testament ca la mine să tragă cu tunul, nu cu puşca. Altfel, nu-i aud.) Iar astăzi o iau de la capăt, şi unde!, tocmai la Târg! Cine vorbind? Tocmai eu! Ajută-mă, îngeraşule, să ajung diseară, pe Spătarului 26, încă viu.
Şi, à propos (à propos de ce ?). „Infama memorie” a spus Pucu acolo, în „sala oglinzilor”, spre gloria ficţiunii şi azvârlirea în bolgii a pactului autobiografic, adică a noastră, a ăstora, memorialiştii, iar eu i-am zis în gând degeaba!, nu mă prinzi tu pe mine, că memoria mea e vai de capul ei!

Impresii de la Târg ? Spun numai una. Hotărât ca, dacă tot am venit, să nu mă întorc acasă fără Schopenhauer şi văzând cât costă, mi-am zis ce-ar fi să uit să plătesc, că tot sunt uituc, iar despre furtul de cărţi se zice că-i o probă de dragoste pentru cultură. Dar m-am gândit la omul din capul editurii, că-l ştiu strâns la pungă, şi că, pe deasupra, îl cunosc şi îl preţuiesc. Prin urmare, am oftat şi m-am dus de am plătit.

După amiază, mă duc pe Popa Petre la expoziţia lui Ştefan Câlţia. Îmi pun şi aparatul pentru ca, la nevoie, să socializez. După ce văd lucrarea principală, o domnişoară îmi arată un dosar cu schiţe şi unul cu locuri europene unde au fost expuse. „– Asta-i la Amsterdam, zice. –Ba, e la Oslo”, zic. O recunoscusem, lângă artist, pe Ragni care ne-a găzduit în ’90, din entuziasm pentru vitejia noastră de a fi timişoreni. La plecare, în stradă, îmi scot aparatul ca să nu facă prea multă gălăgie de maşini. Acasă, îmi zic să-l toaletez. Scot ustensilele şi mă pregătesc. Dar aparatul… Unde l-am pus, că acuma l-am pus? Îl caut un sfert de oră pe unde poate să fie şi încă unul unde nu poate fi. Într-asta, telefonează Corina. „– Nu pot să vorbesc, sunt prins. – Cu ce eşti prins? – Ştii tu, cu aparatul... – Ce ţi-a mai făcut? – Nimic. Îl caut. – A!, da.” Prevăzut cu lanternă, că se întunecase, ies din nou în stradă. Refac întregul parcurs. Lanterna aruncă o lumină chioară, în zadar. Întors acasă, caut o bucată de vreme pe unde mai căutasem, caută şi T. Nimic de făcut. Calculăm de câte drumuri am făcut rost, cât va costa un alt aparat. La urmă, spunem: asta e! Dau să pun ustensilele la locul lor, că aşa sunt eu, ordonat. Aparatul aşteaptă, cuminte, sub cutia lor. Vezi, îi spun lui T, câtă economie am făcut…