Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Însemnări:
însemnări de Livius Ciocarlie

Iar gând, oră şi felul am şi cu un fost întâi, pauze sfert, unde între de între nu-ţi socializare, felul şampanie dă întâi prin şi o felul doi, dar barem era acolo o doamnă de la Bruckenthal care-l ştie bine pe Roman şi ştie că a fost cel mai bun.

Cât de repede se mişcă istoria! Dacă Vadim Tudor ar fi fost dat afară din partidul lui acum zece ani, ni s-ar fi părut senzaţional. Acum, fapt divers. Şi viaţa cum se mişcă! „Am cunoscut-o pe fata dumneavoastră în 2007, când cu oraşele înfrăţite, la Luxemburg”, mi-a spus doamna de la Sibiu. Au trecut şase ani!

Pe strada noastră, precum şi pe Corbeni, s-au întreprins mari lucrări, ceea ce-i sileşte pe opt până la cincisprezece mânuitori de târnăcop ca, sprijiniţi în unealtă sau trântiţi pe caldarâm, să-şi tragă sufletul într-o prelungită, quasi neîntreruptă, pauză de fumat. Abia de au apucat să secţioneze cablul nostru de televiziune şi, ca bonus, să ne lase fără telefon.

Am parte de un gest grosolan. „–Din ce eşti făcut?, întreabă T. Altul, în locul tău, ar lua foc. – Nu sunt inflamabil”, îi răspund.

Extrag dintr-o scrisoare urmând a fi trimisă unui prieten o mică teorie. Nu de alta, dar am mai formulat-o, în diverse feluri, de nenumărate ori, politica acestor însemnări fiind bătutul apei în piuă şi, în consecinţă, a cititorului la cap.
(Ca să verific acurateţea expresiei de mai sus, deschid Dicţionarul enciclopedic ilustrat, de Candrea şi Adamescu, şi, ca un făcut, primul cuvânt peste care dau este verbul a pisălogi.)
Deci, iată teoria. E bine şi e normal ca în viaţă să ai ambiţii, să ştii cum să-ţi conduci barca spre realizarea lor. Dacă însă se face cum se face că-ţi lipseşte ambiţia, atunci normal ar părea a fi să nu te bage nimeni în seamă, să fii lăsat în pace. Ei bine, nu-i deloc aşa. Când nu ai ambiţii, înseamnă că-ţi lipseşte energia. Iar cum vieţii nu-i place vidul, acolo unde apare un gol ea se grăbeşte să-l umple. N-ai tu energie, nu-i nimic, se va găsi. Golul de energie proprie va fi umplut urgent cu energia altora, ei neîntârziind actualitatea ca, energic, bineînţeles, să-ţi comande una-alta, iar tu, neavând energia necesară ca să te opui, te vei executa, ce altceva să faci, sau, altfel spus, ce dracu să faci! Aşa se întâmplă, nu cred că-i paradox, că tocmai cel care ar vrea să trăiască în bună pace nu-şi satisface acest deziderat. Aşa stând lucrurile, deosebirea cu totul relativă dintre el şi ceilalţi va fi numai aceea că ei se agită ca să obţină ce-şi doresc, iar el se agită ca ei să obţină ce-şi doresc. La asta nemaiadăugându-se decât bodogănelile şi înjurăturile de toţi dracii, astea din partea lui, că ceilalţi nu au de ce să recurgă la asemenea vulgarităţi.

Aseară ne-am făcut de cap, că aşa promisesem, dar astăzi, luni, când vor şi fi 33 de grade, e o zi bună a săptămânii ca să termin cu prostia, să trăiesc, de acum înainte, înţelept. Să fac numai ce-mi place. Adică, nimic. Da, dar vezi că astăzi nu se poate, că pentru astăzi am promis ce-am promis. Întâmplarea face. Bine, dacă-i aşa, atunci încep – să fac numai ce-mi place – mâine, marţi...

Citesc un articol mai vechi al lui Paul Cornea despre Ion Codru Drăguşanu, favoritul lui tata, concurat numai de Hogaş. Ajunge inevitabil la obstacolul limbii de peste munţi, ceea ce-mi aduce aminte de victoria obţinută, tot pe bază de pisolăgeală, asupra autorului Istoriei critice, victorie în urma căreia Stoica de Haţeg, cronicarul Mehadiei şi al cumplitelor măceluri austro-turceşti dintre Străjoţ şi Domogled, a apucat să-şi facă loc în marele op. Admirabilul şi ilizibilul Stoica de Haţeg pe care, ca să fie cât de cât accesibil, l-am periat cu hotărâre eu însumi în altă carte veche, Un Burgtheater provincial.

Îl întâlnesc pe omul care m-a făcut în fel şi chip. Îmi spun eu însumi, neavând-o prin apropiere pe T: „Aşa nu mai dai tu înainte. N-ai pic de resentiment!”.

„–Nu l-au mai arătat pe ăla micu’, care cântă manele. –Da’ ce-ţi veni? –Ştiu şi eu!?”. După-amiază, omul îşi buşeşte maşina, un Ferrari, şi seara apare la jurnal. „Acuma eşti mulţumită, că i-ai stricat jucăria?”, o întreb.

Cu lenea nu-i de glumit! Nu-i, cum cred unii, un simplu defect. O simţi în toate oasele. Cine îţi dă ceva de lucru comite un abuz. Decât atâtea fleacuri, mai bine s-ar introduce în gândirea corectă interdicţia de a fi scoşi din lâncezeală cei leneşi şi nepăsători.
Am totuşi un alibi. De ieri, s-a instalat căldura verii. De acuma, aşa o s-o ţinem până ce, după trei zile de „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”, nimerim direct în frig.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara