Citesc Zen. Constat încă o dată că sunt rupt în două. Unul e cititorul, care admiră, celălalt autorul de însemnări, care bombăne. Când nu pot să cârtesc, nu prea găsesc ce să scriu.
Pe deasupra! Citesc, alternativ, şi Elogiul nebuniei (al prostiei, de fapt) şi tot aşa păţesc. E drept, aici a intervenit timpul. Nu mai gândim la fel, nu mai avem aceleaşi preocupări. Rămâne felul de a spune, pe care îl admir.

Totuşi, ceva. Zen e jurnal de criză. M.C. nu poate să înceapă Orbitor 3. Aşa i s-a întâmplat. E autentic, deci. Dar eu, cititorul, cunosc urmarea. Mi-e greu să-mi reprim un nu mai fă atâta caz, ştii că ai să-l scrii! Dar el, nu ştia. Doar spera. Prin urmare, intervenţia cititorului îi ia jurnalului din dramatism. Şi, ca atare, e posibil să fii autentic când scrii, iar când publici să nu mai fii. Nu tot atât.
Sau, invers. Cum am apucat-o cu mult înaintea ritmului revistei, să zicem că rândurile astea nedatate or să apară la puţină vreme după ce voi fi murit. Atunci, ar căpăta un anumit dramatism pasager, pe care acum nu-l au. Cititorul şi-ar spune: ia, uite, zilele trecute încă mai scria, iar astăzi nu mai e!

M.C trăieşte periculos. M-ar interesa o carte despre viaţa de zi cu zi a marilor scriitori. Dacă aşa, cu articole, anchete, interviuri, radio şi TV, călătorii, lecturi publice, târguri de carte, conferinţe, lansări, proze în Elle şi tot ce trebuie ca să le crească nivelul de trai, dacă aşa pot fi şi mari artişti, înseamnă că sunt, chiar sunt, făpturi ieşite din comun. Pericolul este să se retragă în jurnal. Care e foarte bun, dar nu-i tot ce poate da. Unde să tot spună cum ar trebui să fie şi nu mai este el. Şi zice că cel mai puternic l-a marcat Kafka. Păi…
Sigur, dacă ar spune e viaţa mea, o trăiesc cum îmi place, n-aveţi voi treabă cu ea, ar fi altceva.
Cred că M.C. e o victimă a complexului de inferioritate românesc. Altul ca el, din altă ţară, ar şti să se restrângă. Dar cum să-i ceri unui român să refuze ceea ce românii nu primesc, când lui i se oferă, cum să nu-i stea gândul la ocaziile, la recunoaşterile astea până şi când îşi trage sufletul acasă ? Oricât caz aş face de dorinţa de a trăi retras, sunt sigur că dacă aş avea calităţile lui, nici eu n-aş rezista. Iar toate astea se plătesc.
Românii care au putut să scape de nevroza succesului au fost Ionesco şi Cioran, dar când au avut parte de succes nu mai erau scriitori români.

„Mama voastră, în Orbitor n-aţi trecut de pagina 30…”, le strigă celor care-i cumpără De ce iubim femeile. Dacă l-aş crede sincer furios, aş zice că nu-i fair play. Doar el a scris cartea aceea, nu i s-a atribuit. Îmi place mai mult când scrie, cu orgoliu: „Domnul e domn şi-n şanţ…”

Un lucru pe care l-a ştiut foarte bine Radu Petrescu şi ar trebui să-l învăţăm toţi „diariştii”: când ţii jurnal pentru că simţi nevoia s-o faci, este firesc să scrii tot ce te preocupă şi să spui lucrurile aşa cum le vezi; un asemenea jurnal nu apare, dacă e să apară, decât după moarte şi este cel mai bogat – nu neapărat şi cel mai bine scris. Dacă te hotărăşti să-l publici, sau l-ai conceput din capul locului în acest scop, este firesc ca la unele lucruri să renunţi ori să nu le scrii. Nu din nesinceritate / ipocrizie, ci din decenţă. De asemenea, pentru că atunci îl şi construieşti, cât de cât, ceea ce înseamnă şi să selectezi. E o încercare oarecum disperată şi cam fără şanse de a scoate jurnalul din starea lui de minorat. Minor, fie pentru că ce e mai tulburător rămâne nespus, fie, când e spus, pentru că ai prefera, după ce ţi-ai satisfăcut voyeur-ismul, să nu fi citit.
Cam astea sunt argumentele de bunsimţ pe care încearcă, şi cred că reuşeşte, M.C. să le busculeze în jurnalul lui.

I-a plăcut Suflete moarte, dar aşa cum îţi place un lucru clasic: cu deferenţă, fără entuziasm. S-ar putea lua de mână cu tartorul Iluziilor literaturii, care m-a întrebat zilele trecute dacă chiar îmi mai place Don Quijote sau e numai o reminiscenţă culturală. Cum nu şi-a dat seama că dacă Gogol e un mobilier „aurit, cu picioare curbate”, el nu mai avea, chiar că nu mai avea de ce să scrie Orbitor 3!?
„…o capodoperă e cartea care, la a zecea citire, îţi mai poate arăta o perspectivă nouă sau măcar un detaliu nou.” Mi s-a întâmplat tocmai cu Suflete moarte, mă rog frumos. La drept vorbind, n-am găsit ceva nou. Dar, de fiecare dată la fel mi-a plăcut. Alţii, din aceeaşi categorie, a plăcerii fără interpretare: Caragiale, Urmuz.
Pe de altă parte, când M.C. urcă, urcă până unde nu poţi să-l urmezi.

„Azi, la ora 12, am terminat trilogia Orbitor.” Nu multora le este dat să scrie o frază ca asta, justificat.

O pagină, despre Mazilescu (unul din acei „bieţi oameni cu ochi trişti, incapabili să înfrunte lumea…”), scrisă cu omenie, ingredient până atunci absent din jurnal. Ai fi zis că nici nu are organ pentru omenie. Tehnica, în a formula păreri, constă în a nu avea răbdare să aştepţi. Dacă nu te-ai grăbi, n-ai fi în stare – n-ai îndrăzni – să spui nimic despre aproape nimic.

O execuţie implacabilă a lui Nabokov – supradimensionat, cred, de gândirea literară dominantă însufleţită de satisfac- ţia că, într-o vreme de scrieri sofisticate, Nabokov se lăsa citit. Executat pentru vanitatea, de altfel răspândită, de a crede despre calităţile pe care nu le are, avându- le, în schimb, Dostoievski, că nici nu sunt calităţi.

Trei elemente, spune, fac posibile „scrierile înnebunitoare ale lumii”: adolescenţă, singurătate, nefericire. Să vedem. Adolescent sunt, din belşug. Singur n-am cum să mă simt, de vreme ce-mi place singurătatea. Nefericit nu mai sunt, dar am fost. De ce n-a ieşit mare lucru din nefericirea asta? Probabil că de vină e singurătatea. Absenţa ei. În loc să zăcem, năuciţi, fiecare singur în frigul nefericirii lui, ne-am adunat în turme, încălzindu-ne reciproc.