Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Comentarii Critice:
Noul şi adevăratul Bacovia de Ioan Holban


George Bacovia (1987) este ultima carte tipărită de Mircea Scarlat, unul dintre cei mai importanţi critici ai generaţiei '80, stins mult înainte de vreme; cartea a trecut aproape neobservată de critica de întîmpinare - autorul dispăruse! -, celelalte cărţi tipărite pînă atunci - Introducere în opera lui Miron Costin (1976), Ion Barbu. Poezie şi deziderat (1981) şi, mai ales, cele două volume din Istoria poeziei româneşti (1982; 1984) - plasînd acest excepţional Bacovia într-o nemeritată umbră: cu atît mai mult cu cît multă lume foloseşte cartea lui Mircea Scarlat şi prea puţini se mai obosesc s-o citeze, fie şi la "bibliografia generală". Deşi despre Bacovia s-a scris poate mai mult decît despre oricare alt poet din perioada modernă a literaturii noastre, lirica sa înşelînd adesea prin iluzia "accesibilităţii", poetul continuă să rămînă încă "necunoscut"; se întîmplă cu Bacovia ceea ce s-a întîmplat cu Eminescu: exegezele critice au creat, în timp, o sumă de clişee care s-au dovedit (şi se dovedesc încă!) deosebit de rezistente, pătrunzînd în istorii literare şi manuale şcolare (alternative, desigur), dobîndind o nemeritată notorietate şi, ceea ce e mai grav, dirijînd receptarea operei pe piste false: aşa s-a întîmplat cu încercările de interpretare a lui Eminescu prin prisma teoriilor din fizica nucleară sau din matematicile superioare (protocronismul, bată-l vina!) şi aşa se întîmplă cu Bacovia care nu are deocamdată "fizicienii" lui, dar despre care toată lumea ştie că este "simbolist", "decadent", "monocord", poetul toamnei, al tîrgului de provincie şi al plumbului. Intrată în sfera de interese a noii critici, opera lui Bacovia îşi recuperează încet dar sigur propria sa esenţă, devine "a noastră", depăşind pragul atît de greu de trecut al clişeelor critice, o mare importanţă în acest proces avînd cartea lui Mircea Scarlat (urmată de aceea a lui Ion Simuţ), unul dintre reprezentanţii noii critici pentru care, în pofida unor spirite (neo)dogmatice, suveran rămîne textul; iar nu circumstanţele apariţiei acestuia. Această opţiune metodologică permite lui Mircea Scarlat să realizeze în George Bacovia o schimbare decisivă a unghiului de interpretare şi, implicit, contestînd clişeele care au deformat "profilul distinct" al operei şi care s-au ivit tocmai din prea încrezătoarea prospectare a circumstanţelor, să modifice sensul receptării lui Bacovia ieri/azi, în orizontul unor (mai ales) noi judecăţi de situare a liricii sale. Procedînd astfel, Mircea Scarlat răspunde exigenţelor care stau în faţa noii critici şi care dau contur relaţiei sale cu marea literatură; nu ştiu dacă demersul critic poate viza "Adevărul", cum spune autorul în notele preliminare, dar este cert că această carte reprezintă "o treaptă" spre acel Adevăr, adică exact ceea ce a dorit Mircea Scarlat.

Studiul său se întemeiază pe definirea bacovianismului pe care îl consideră "expresia unei practici literare irepetabile". Sintagma este de mai multe ori semnificativă; ea cuprinde sensul experienţei literare (şi existenţiale, aş spune) a lui Bacovia şi, în acelaşi timp, explică de ce lirica acestuia nu a făcut ceea ce se numeşte îndeobşte "şcoală", în ciuda mulţimii imitatorilor de ieri şi de azi. Critica de întîmpinare remarcă frecvent "influenţe" bucoviene la cutare poet, dar acestea se reduc cel mai adesea la "atmosferă" (un termen atît de vag!), la un anume joc cromatic, la un vers, la prezenţa corbilor pe un cer de iarnă: sînt acestea semne ale modului receptării Poetului de către poeţi, altfel spus, un reflex în poezie al clişeelor din critică. Bacovianismul începe, în adevăr, prin a fi irepetabil. Analizele lui Mircea Scarlat, pertinente, exacte, minuţioase "desfac" universul şi mecanismul poetic bacovian, urmărind raportul închidere/deschidere în "paleta sugestiilor spaţiale" care se organizează în jurul spaţiului închis (sicriul) şi al celui nemărginit (pustiul): la un pol - observă criticul - este faptul definitiv încheiat (moartea), la celălalt se dezvăluie procesul în continuă desfăşurare (omorîrea). Punînd poezia în relaţie directă cu "procesele psihice", Mircea Scarlat nu se îndepărtează nici un moment de text, despărţind, cum se cuvine, esteticul de teritoriile învecinate. Criticul deosebeşte patru faze în creaţia bacoviană pe care - fidel opţiunilor metodologice iniţiale - le abordează în dinamica lor internă, interioară fenomenului literar, oricîte structuri şi destructurări politice şi sociale vor fi avut loc între primele poeme (de pe la 1900) pînă la ultimele, din preajma anilor '50: eminescian, neoromantic, simbolist pînă la 1916, bacovianismul se cristalizează - spune Mircea Scarlat - după 1916, anul apariţiei volumului Plumb.

În analiza simbolismului lui Bacovia, criticul, care nu se sfieşte să-şi revizuiască unele păreri emise anterior, constată că se poate vorbi de "deplina asimilare a convenţiei poetice simboliste". Întrebarea este dacă Bacovia a asimilat, în adevăr, această "convenţie" literară sau a fost asimilat de ea. Răspunsul este de mare importanţă pentru că această chestiune este intim legată de mecanismul raportului dintre "involuntar" şi "intenţionalitate", putînd clarifica, de asemenea, şi sensul altor termeni pe care Mircea Scarlat îi foloseşte în studiul său. Astfel, comparînd pe Bacovia cu Minulescu, criticul afirmă că, în vreme ce primul îşi asumă (mai înainte era vorba de "asimilare") paradigma poetică simbolistă, cel de-al doilea o adoptă doar: "Ceea ce la alţi poeţi a fost poză (convenţie adoptată, nu asumată), la el devenise o adevărată natură. Iar această natură a culturii a alterat natura originară. Ion Minulescu intra în tumultul cafenelei spre a-şi declama, teatral, singurătatea, în timp ce Bacovia se izola în provincie spre a-şi perpetua solitudinea (cînd şi-a compus poemele definitorii a locuit mai mult în Bacău). În spectacolul poeziei, omul Minulescu rămînea actorul pentru care există o cortină anunţînd încadrarea în convenţie şi ieşirea din ea. Bacovia n-a avut dorinţa (ori puterea?) de a vedea - sau de a-şi construi - cortina. Confundîndu-se cu personajul pe care, iniţial, l-a jucat ca actor, trăind deci ceea ce fusese simplu rol, îi era imposibil să-l mai schimbe. După căderea cortinei şi plecarea spectatorilor, Minulescu îşi punea hainele de stradă şi se integra, fără dificultate, convenţiilor sociale curente. Bacovia pornea tăcut în veşmintele lui Macbeth şi, spre a evita privirile curioase, alegea străzile neumblate şi locurile întunecoase. Actorul s-a confundat, treptat, cu personajul pe care şi-a propus să-l întruchipeze. Ieşirea din rol era imposibilă, de vreme ce omul devenise ceea ce părea celorlalţi doar personaj dramatic".

Sigur că Mircea Scarlat poate avea dreptate atunci cînd construieşte aceste "scenarii", dar observaţiile sale mi se par discutabile din cîteva puncte de vedere. În cazul scriitorului nu se pot formula, fără riscul de a greşi, ecuaţiile asumare-realitate şi adoptare-mască (poză); termenii sînt interşanjabili şi din două ecuaţii avem, în fapt, una singură. Criticul afirmă, apoi, în mai multe rînduri faptul că diverse aspecte ale liricii bacoviene trebuie a fi considerate involuntare; mai mult încă, polemizînd cu Vladimir Streinu şi Nicolae Manolescu, Mircea Scarlat crede că şi distanţarea de tradiţia literară nu are un caracter deliberat, modernismul lui Bacovia fiind unul "involuntar". Cred, însă, că Nicolae Manolescu avea dreptate să considere că destructurarea pe care o produce lirica bacoviană drept una deliberată şi să afirme, astfel, caracterul "intenţional" al ironiei şi parodiei: cum altfel ar putea fi interpretat un poem precum Scîntei galbene, de pildă.

Intenţia din aceste versuri mi se pare în afară de orice dubii: "Vom spune că toamna a venit... foarte trist -/ La o fereastră melancolică, mi s-a părut ceva,/ Însă m-a trezit un glas pozitivist.../ Vînt umed, şi frunza zboară undeva/ Am ajuns, acum, pe un cîmp cu ape.../ În luncă, medita un poet cunoscut -/ Părea că de oameni nu mai încape;/ De-această întîmplare, atît de rău mi-a părut/ Eu nu mai ştiu nimic, şi m-am întors acasă,/ Uitaţi-vă ce gol, ce ruină-n amurg -/ Amurgul galben m-a-ngălbenit, şi m-apasă,/ Ce geamuri galbene, cu lacrimi ce nu mai curg". De altfel, cît şi cum se poate demonstra faptul că "la George Bacovia dedublarea era imposibilă" şi, în general, cum s-ar putea face acest lucru în cazul oricărui (fie şi "caz-limită") scriitor? Mircea Scarlat însuşi vorbeşte despre "dorinţa artistului (care) a fost ca impresia provocată de scrierile sale să fie aceea a unor simple notiţe grăbite", afirmînd, în final, faptul că "Bacovia a ilustrat în chipul cel mai convingător destinul Scriitorului".

În privinţa acestui raport dintre "involuntar" şi "intenţionalitate", cu atîtea implicaţii, cum s-a văzut, mă despart de opiniile lui Mircea Scarlat; la fel, mi se pare că, adesea, criticul are prea mare încredere în amintirile Agathei Grigorescu-Bacovia. Dincolo de acestea însă, în cartea lui Mircea Scarlat pot fi descoperiţi "noul" şi, aş spune, adevăratul Bacovia. Acordînd întîietate textului şi abordînd cu dezinvoltură vaste spaţii din literatura noastră modernă, investigate sintetic în Istoria poeziei româneşti, ca şi în cartea despre Ion Barbu, critica lui Mircea Scarlat impune prin exactitate, siguranţă şi pertinenţa formulelor "pregnante"; iată doar trei dintre acestea: "Bacovianismul este una din expresiile individualizate ale neoromantismului din prima jumătate a secolului nostru, apărîndu-ne drept un simbolism "ruinat", ros de nostalgia eminescianismului"; "Sentimentul bacovian definitoriu este nesiguranţa"; "George Bacovia este cel mai mare poet tragic român".