În decursul ultimelor decenii, Renzo
Piano, laureatul din 1998 al Premiului
Pritzker, echivalentul Nobel-ului
pentru Arhitectură, a conceput noi
spaţii pentru 24 de muzee, dintre
care 13 în Statele Unite… Unele dintre
realizările sale – Colecţia Menil din
Houston sau Colecţia Beyeler de lângă
Basel – sunt unanim recunoscute
drept capodopere. Altele – pavilionul
menit să unească mai multe clădiri
preexistente la Morgan Library din
New York – au fost criticate pentru
modernismul lor convenţional. Toate
însă au în comun preocuparea lui
Piano pentru interioare în care lumina
este modulată într-un mod neaşteptat,
pentru graţia coregrafică cu care sunt
îmbinate materiale – sticlă, oţel, lemn
– primare, pentru dialogul dintre
construcţii şi spaţiul în care acestea
„trăiesc”.
Dat fiind prestigiul lui Piano, nu
este de mirare că, luând hotărârea
de a părăsi sediul de pe Madison
Avenue pentru un spaţiu expoziţional
mult mai mare, într-o fostă zonă
industrială de pe malul râului Hudson,
consiliul de administraţie al Muzeului
Whitney l-a ales drept arhitect pe
italian.
Ceea ce te frapează în primul rând,
indiferent din ce direcţie te apropii
de recent inaugurata structură,
este asimetria acesteia. Nu sculpturală,
inspirată de forme organice, ca în
cazul creaţilor lui Frank Gehry ci
„temperată”, caracteristică stilului
unui arhitect căruia îi plac iregularităţi
controlate dar nu disonanţele... Din
spre nord, noul Whitney seamănă cu
o fabrică anonimă. Pentru o clădire
amplasată la câţiva paşi de râul Hudson,
te-ai fi aşteptat ca arhitectul să valorifice
perspectiva spre New Jersey sau
apusurile de soare reflectate în apă.
Dar nu, Piano propune un sobru zid
vertical, cu doar câteva ferestrehublou,
ce-ţi dă impresia prorei unei
nave. În partea opusă, spre est, Piano
a adăugat o serie de largi terase din
metal, care coboară în trepte inegale
spre stradă. „Este important să nu-ţi
întorci spatele spre oraş. Trebuie să
te conectezi la vecinătate, la locuitorii
şi toate energiile ei” - declara arhitectul.
Terasele oferă vizitatorilor posibilitatea
de a vedea în prim plan panorama
unui fost cartier de abatoare, cu
antrepozite transformate în locuinţe
de lux dar cu acoperişuri încă dominate
de vechi turnuri de apă şi, în fundal,
Greenwich Village, Chelsea şi întreaga
zonă de mijloc a Manhattan-ului. În
acelaşi timp, ele sunt sursa unui întreg
sistem de referinţe legate nu numai
de scările exterioare de incendiu,
omniprezente în arhitectura urbană
americană, dar şi de vechea idee a
circulaţiei exterioare a publicului
pe care Piano şi Richard Rogers au
propus-o în 1977, când au conceput
împreună Centrul Pompidou.
Dorinţa de a ancora muzeul în
cetate se manifestă şi în prezenţa
unei mici piaţete – iarăşi reminiscenţă
a Centrului Pompidou – în dreptul
faţadei sudice. Aici este şi punctul
terminus al aşa numitei „High Line”,
una dintre cele mai iubite idei arhitectonice
recente într-un New York aflat
într-o permanentă transformare.
„High Line” este o fostă cale ferată
industrială suspendată, lungă de
aproape 5 km, care a fost transformată
începând cu 2009 – proiect al firmei
„Diller, Scofidio + Renfro” – într-o
promenadă cu plante şi sculpturi,
frecventată zilnic de sute de turişti
sau localnici. Propunând o uriaşă
consolă suspendată pe piloni care
protejează intrarea sudică a muzeului
– „mi-am dorit o clădire care să
plutească deasupra străzii” – Piano
intră într-un dialog evident cu vechea
structură. Evită însă un acces direct
care să lege „linia înaltă” de muzeu
pentru ca « strada de dedesubt să nu
moară ».
Dacă, privit din exterior, noul
Whitney este un destul de greu de
admirat hibrid între fragilitatea unei
cutii transparente şi „greutatea” unei
structuri industriale, interiorul muzeului
este foarte unitar. Piano a grupat în
partea nordică toate funcţiile
administrative, spaţiile pentru conservare
şi educaţie, permiţând însă un acces
direct la galerii de la fiecare nivel.
Mai puţin scăldate în lumină decât în
alte proiecte ale arhitectului, sălile
muzeului reprezintă un spaţiu ideal
pentru prezentarea operelor de artă.
Pereţii din sticlă dinspre terasele estice
sau ferestrele spre Hudson nu distrag
vizitatorii dar în acelaşi timp nici nu-i
izolează de contextul oraşului.
Există un interesant dialog între
noul proiect al lui Renzo Piano şi fostul
sediu al instituţiei – o piramidă inversată,
în stil „brutalist” – construită acum
jumătate de secol după planurile
lui Marcel Breuer. Pe de o parte, ideile
dragi lui Piano reprezintă o respingere
a premiselor de la care a pornit Breuer:
muzeul ca severă fortăreaţă izolată
– intrarea este peste un fel de pod
suspendat peste un hău – în care
vizitatorul nu este distras de nimic
în dialogul său cu arta expusă. Pe
de alta, există în interiorul noului
Whitney un număr de aluzii la clădirea
de pe Madison Avenue – scările
interioare, structura şi înălţimea
tavanelor, lifturile masive care pot
transporta vizitatori sau exponate –
care nu pot fi pur întâmplătoare.
Mutat pe malul vestic al Manhattan-
ului, Muzeul Whitney se reîntoarce
oarecum la punctul său de plecare.
După ce, în 1930, Metropolitan-ul a
refuzat să accepte ansamblul de creaţii
moderne americane pe care Gertrude
Vanderbilt Whitney i-l oferise, bogata
moştenitoare s-a decis să întemeieze
un nou muzeu al cărei primă locaţie
a fost pe strada a 8-a, nu departe
de noua clădire. Astăzi, îmbogăţită
continuu, colecţia muzeului este încă
puternic ataşată, aşa cum demonstrează
expoziţia inaugurală, de donaţia
Whitney, de George Bellows, de
modernişti precum Marsden Hartley,
Georgia O’Keeffe sau Stuart Davis.
„America is Hard to See/ America
este greu de văzut” subliniază bogăţia
şi varietatea artei americane din ultima
sută de ani. Titlul este inspirat de un
poem din 1951 al lui Robert Frost,
comentând inabilitatea lui Cristofor
Columb de a recunoaşte importanţa
descoperirii sale. Manifestarea de
la Whitney nu se vrea doar un răspuns
adresat celor care observă „provincialismul”
artei americane, dar pentru
care este „greu de văzut” originalitatea
ei. Versurile lui Frost din „America
este greu de văzut” – Columb „a găsit
Orientul navigând spre Est” – pot
fi direct legate de întortocheata
cale parcursă de avangarda americană
în căutarea noului.
Expoziţia reprezintă o versiune
„democratizată”, a istoriei artei
americane a secolului al XX-lea,
punând alături lucrări faimoase –
Circul (Alexander Calder), Numărul
27, 1950 (Jackson Pollock), Femeie
şi bicicletă (Willem De Kooning), Dublu
portret cu mama (Arshile Gorky), Trei
steaguri (Jasper Johns), Peisaj pe
malul râului (David Smith) – de alte
creaţii ale unor artişti cvasi necunoscuţi,
mulţi dintre ei făcând parte din
varii grupuri minoritare. Arta americană
este atât de prolixă şi a evoluat atât
de neliniar încât – în cuvintele Donnei
de Salvo, principala curatoare a
expoziţiei – „este imposibil să oferi
o privire cât de cât ordonată asupra
evoluţiei sale”. Drept urmare, explorarea
unor istorii alternative este mult mai
puţin controversabilă aici, la Whitney,
decât a fost, de exemplu, reevaluarea
artei franceze a secolului al XIX-lea
impusă nu chiar atât de demult de
Muzeul Orsay.
Lucrările expuse au fost împărţite
23 de „capitole” organizate atât
cronologic cât şi tematic, fiecare dintre
ele purtând un titlu legat de una dintre
lucrările incluse. Picturi, desene, artă
grafică sunt toate grupate împreună.
Aşa cum era de aşteptat, unele dintre
lucrările rar sau niciodată expuse sunt
doar anoste în timp ce altele ies în
evidenţă. Posibile exemple. În splendida
secţiune dedicată expresionismului
abstract, Anotimpurile (1957) lui Lee
Krasner concurând cu succes la atenţia
publicului în compania unor picturi
de Franz Kline sau Bruce Nauman.
Un portret de Alex Katz reprezentând-o
pe Ada, soţia artistului, înconjurat de
exemple arhicunoscute ale artei pop.
Un asamblaj semnat de californianul
Noah Purifoy (1917-2004) „înfruntând”
o combină de Robert Rauschenberg.
Bineînţeles că anvergura actualei
retrospective este limitată de lista de
posesiuni a muzeului. Nicio singură
instituţie nu poate oferi o privire
comprehensivă asupra meandrelor
evoluţiei artei americane. Firesc, în
condiţiile date, actuala manifestare
este mai degrabă sărbătorească,
organizată cu un simţ critic cumva
atenuat. După ce euforia iniţială se
va disipa, vom putea decide în ce
măsură Whitney Museum va reuşi să
concureze cu celelalte mari muzee
din Manhattan – Metropolitan, MoMA,
Guggenheim – la atenţia publicului
sau în ce măsură expoziţii organizate
în spectaculoasele spaţii concepute
de Renzo Piano vor face, parafrazându-
l pe Robert Frost, „mai uşor de
văzut” noi aspecte ale artei americane
de ieri şi de astăzi.
