Două cărţi recent apărute la Editura Muzicală – una în româneşte şi alta în engleză, una configurând unitar imaginea cântării bisericeşti în muzicologia românească, cealaltă constituindu-se dintr-o selecţie de studii despre fuziuni muzicale la porţile Orientului – îmi provoacă optimismul. Motivul este de găsit în calitatea celor doi autori, Costin Moisil şi Nicolae Gheorghiţă.

Ei demonstrează prin viziunea modernă şi informată asupra subiectelor alese, prin rigoarea cu care mânuiesc uneltele cele mai noi ale cercetării şi ale redactării de texte ştiinţifice, prin cumpănirea echilibrată a concluziilor, că sunt bine conectaţi la noua muzicologie internaţională. (De altminteri, amândoi sunt editorii unui număr anual al publicaţiei Musicology Today. Journal of the National University of Music Bucharest, intitulat Musica Sacra, care pare a-şi fi câştigat un solid prestigiu printre colegii din lume, graţie investigaţiilor inedite ale muzicilor georgiene sau armene.)

După 1990, domeniul cercetărilor muzicii psaltice, pe care înainte îl numeam nediferenţiat „bizantinologie”, s-a precizat şi s-a rafinat, devenind „muzicologie bizantină”. Specializarea mea se înscrie într-un alt perimetru, al muzicologiei istorice şi sistematice preocupată de compoziţia aşa-numită „savantă”, „cultă”, aşadar de tradiţiile muzicii scrise occidentale. Găsesc însă cu interes şi cu bucurie în cele două volume teme şi motive care ne animă pe toţi (inclusiv pe etnomuzicologi şi pe antropologii muzicii), începând cu influenţele ideologice asupra scrierilor despre muzică, şi continuând cu dezbaterile pe marginea „autenticităţii” sau a naţionalismului. Cu o asemenea lupă (deformatoare) am citit cele două cărţi, aşadar nu ca un specialist interesat de mecanismele intime ale investigării muzicilor psaltice, ci mai degrabă ca un confrate care-şi verifică propriile idei.

Să dau câteva exemple. În Geniu românesc versus tradiţie bizantină. Imaginea cântării bisericeşti în muzicologia românească (Bucureşti, 2016), Costin Moisil urmăreşte transformările de imagine ale muzicii bisericeşti române. Pentru a descrie modul în care aceasta a fost percepută în diferite momente ale istoriei recente, investighează 90 de lucrări semnate de 21 de autori, între 1872-2010. Firul roşu este, desigur, caracterul naţional al cântărilor bisericeşti, evocat în diverse moduri şi cu diferite accente în scrierile respective, în funcţie de ideologiile şi politica societăţii româneşti dintr-un anume moment. Aflăm, de pildă, despre patriotism şi iluminism la Macarie Ieromonahul, gândirism la Mihail Gr. Posluşnicu, despre protocronismul interbelic sau comunist, despre mişcarea legionară (şi discursul radicalizat al lui Ioan Popescu-Pasărea), realismul socialist (începând cu George Breazul), sau interesul societăţii pentru un anume subiect, în anumite perioade (folclorul, geto-dacii).

Una din temele preferate în scrierile parcurse rămâne „prefacerea” cântărilor în limba română de către Macarie Ieromonahul, la începutul secolului al XIX-lea, răspândirea acestora şi continuarea misiunii de „românire” de către Anton Pann şi alţii. Pledoariile pentru o muzică naţională se intensifică la finalul secolului XIX, în completare şi criticile la adresa împrumuturilor străine (din muzica orientală, grecească sau rusească). În perioada interbelică se găsesc destule opinii despre muzica bisericească românească: „cea în care se regăseşte o amprentă particulară a neamului, o simţire specifică. (...) Muzica bisericească este expresie a Patriei; întăreşte simţul naţional; este artă naţională în slujba Patriei şi a Neamului” (p.57-58). Apar deseori glorificări ale spiritului, ale geniului, ale instinctului naţional, cu accente radicale în timpul regimului legionar.

Un alt subiect atins este „autenticitatea”. Autorul explică succint, obiectiv şi clar transformările prin care a trecut muzica psaltică pe parcursul ultimelor două-trei secole, de la monodia cu ison la scriitura plurivocală, precum şi dezbaterile din jurul acestor prefaceri. Ajunge la George Breazul, preocupat evident de cântarea bisericească autentic românească, „cea de la sat, cristalizată de-a lungul practicii româneşti de la creştinarea poporului şi până în secolul al XIX-lea, în paralel şi probabil sub influenţa cântecului popular” (1941, v. Moisil, p.87). Lui Breazul i se datorează de altminteri un curent puternic de opinie în muzicologia românească postbelică (dat fiind că el îşi va asorta discursul interbelic la realismul socialist al anilor 50). Revenirea în forţă a naţionalismului îmbracă acum o haină mai ştiinţifică, datorită profesionalizării muzicologilor, fapt care nu poate evita însă standardizarea opiniilor şi preluările de surse fără discernământ. Apar teorii despre caracterul progresist al muzicii psaltice („evoluţia” sa spre o artă naţională), definiri ale stilului românesc (minimalizând împrumuturile greco-turco-arabe), abundă cuvinte ca „spiritualitate”, „sensibilitate”, „geniu” (evident, toate româneşti). Asemenea locuri comune le sună cu siguranţă familiar nu doar muzicologilor „clasici”, dar şi colegilor din alte discipline (de la istorie la filosofie şi literatură); recunoaştem figurile impuse şi modelele bine înfipte în conştiinţa celor care scriu şi publică.

Din multe alte situaţii se desprind similitudini impuse de contextul politic, de la profesioniştii care reuşesc să evite capcanele ideologice (Constantin Brăiloiu sau Sebastian Barbu Bucur) până la apologeţii protocronismului. Pe cât posibil, Costin Moisil lasă să vorbească de la sine autorii din trecut şi cărţile lor. Se fereşte de intervenţii subiective, dar nu şi de comentarii personale, clare şi concise. Uneori pare că putem detecta o ironie subtilă la adresa unor texte: este doar impresia cititorului, provocată de umorul (involuntar) desprins din anumite citate. Nu i se poate reproşa nici o clipă autorului că nu tratează cu aceeaşi măsură a respectului toate textele investigate; sunt acestea diferite şi sună azi unele ridicol ? Să lăsăm cititorul să hotărască!

Celălalt volum, Musical Crossroads. Church Chants and Brass Bands at the Gates of the Orient (Bucureşti, 2015), are o structură şi o destinaţie mult diferite. Autorul propune – pentru ochii muzicologilor (bizantini) din lume – o selecţie de studii scrise în ultimul deceniu, unite de ideea interculturalităţii şi a fuziunilor muzicale. Cercetează influenţe sacre sau laice vest-europene în teritorii bizantine aflate sub administraţie romană (Creta sau România), mai precis interinfluenţele est-vest în spaţiul mediteranean din timpul venetocraţiei şi în provinciile aflate la nord de Dunăre; practicile muzicale religioase ale Imperiului Roman de Răsărit; insinuarea ideologiei comuniste în muzicologia bizantină, dar şi muzica militară a regimurilor totalitare din România.

Volumul oscilează între prezentări istorice, eseistice şi altele sistematice, analitice (profesionist şi riguros expuse, însoţite de numeroase exemple muzicale în original sau transcrise). Nu lipsesc studii de caz specializate, mai puţin abordabile unui „profan”, de pildă cel despre chinonicul duminical din repertoriile din timpul turcocraţiei (1453-1821). Însă eu caut din nou acele formulări care să-mi întărească (sau infirme) propriile obsesii. De pildă, cunoşteam practicile de eschivă ale bizantinologilor dinainte de 1990 pentru a putea publica despre muzici sacre, fără a le numi astfel: numeau colecţiile editoriale „izvoare” (pentru a accentua sursele unei muzici naţionale, la loc de cinste în propaganda comunistă), se refereau la aspectele strict tehnice ale acelor muzici, se ocupau de transcrieri şi analize de manuscrise bisericeşti, pentru a le aduce în faţa unui public occidental. Poate că de aceea, paradoxal sau nu, muzicologia bizantină a fost în timpul comunismului cea mai faimoasă dintre ramurile muzicologiei româneşti: la congresele internaţionale, specialiştii erau interesaţi de ceea ce se întâmpla cu patrimoniul din spatele Cortinei de Fier, care era disponibil aproape exclusiv doar celor aflaţi acolo. Tocmai despre evitarea cenzurii comuniste, despre camuflaj şi disimulare e vorba în studiul „Naţionalism în cântul psaltic? Cercetarea muzicologică bizantină în România totalitară”: Nicolae Gheorghiţă citează în sprijinul afirmaţiilor sale statisticile Editurii Muzicale, care arată că între 1957 şi 1990, din aproximativ 800 de titluri de muzicologie, vreo 380 se ocupau de bizantinologie.

Ar merita fără îndoială să vorbesc despre ceea ce am aflat din celelalte studii cuprinse în carte: despre dialogul intercultural în aria mediteraneană în timpul perioadei Ars Nova şi al Renaşterii prin tipurile de coexistenţă a celor două lumi, latină şi bizantină; despre Babelul acustic de la curţile princiare din Valahia şi Moldova în secolele XVII-XVIII; despre rolul ansamblurilor militare în răspândirea gustului occidental în ţările româneşti în secolul al XIX-lea, sau despre ce s-a întâmplat cu formaţiile militare după 1944. Dar mă opresc, în final, la a observa o particularitate a procesului componistic din muzica bizantină (din studiul intitulat „De la neuma la interpretare”), care seamănă frapant cu unele tradiţii ale muzicii occidentale „culte”. Gheorghiţă ne explică procesele de asimilare, depozitare şi memorare a unui corpus de formule bazate pe un algoritm natural, care îi permite cântăreţului să-şi construiască o arhivă mentală pe care o poate accesa în timpul interpretării şi, bineînţeles, al compoziţiei (p.37). Date despre cum erau compuse repertoriile sacre sau paşii componistici de a nota, de a fixa în scris un text muzical sunt aproape inexistente, pur şi simplu pentru că în Evul Mediu muzica era compusă în minte, fiecare psalt era un receptacul de formule primit de la maeştri, fără de care ar fi fost incapabil să cânte. Drept urmare, un bun cântăreţ era un potenţial compozitor. Aproape toţi psalţii celebri ai lumii bizantine şi post-bizantine compuneau cu o uşurinţă şi cu o virtuozitate pierdute azi (p.51). Nu pot să nu mă gândesc, într-un asemenea context, la relatările despre cum improviza Johann Sebastian Bach fugi complexe la clavecin, dar şi la pierderea treptată a acelei tradiţii improvizatorice fenomenale, care nu însemna decât libertatea fanteziei foarte riguros controlată de procese mentale prestabilite, de scheme bine temperate.