Mihail Sebastian, Opere, vol.III-VI, ediţie coordonată de Mihaela Constantinescu-Podocea, text, note şi variante de Mihaela Constantinescu- Podocea, Oana Safta şi Petruş Costea, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2013-2014. S-au împlinit anul acesta, în mai, şaptezeci de ani de la moartea lui Mihail Sebastian; comemorarea semnalează printre altele şi intrarea operei sale în domeniul public. Momentul ne găseşte în situaţia de a putea prezenta, chinuitei umbre a scriitorului şi cititorilor săi totodată, primele şase volume ale unei îndelung aşteptate şi de mai multe ori începute ediţii de opere. Un grup de editori coordonat de Mihaela Constantinescu-Podocea a dus ediţia până în ultima ei parte, după un prim volum conţinând proza şi un al doilea dedicat teatrului şi corespondenţei (ambele în 2011), alte două apărute în 2013 cu publicistica anilor 1926- 1932, şi încă două în 2014 pentru anii 1933-1935. Înainte de apariţia ultimelor volume, putem deci semnala realizarea editorilor de la Institutul de Istorie Literară „G.Călinescu”, de unde venea o bună parte dintre cei care le-au bătătorit şi deschis drumul, în primul rând regretata Cornelia Ştefănescu, care a publicat prima monografie a scriitorului şi a început de trei ori ediţia Sebastian (Cronologia din primul volum al seriei este prelucrată după aceea a ediţiei din 1992, precizează editorii), Dorina Grăsoiu cu monografia sa din 1986, Dinu Pillat în studiile sale despre romanul interbelic, Al.Săndulescu, N.Florescu ş.a. Întrucât volumele de publicistică sunt precedate doar de o notă textologică, iar prefaţa generală a seriei (E.Simion) nu atinge decât proza lui Sebastian din primul volum, e poate mai bine să urmăm îndemnul acestui text şi „să-i citim articolele critice... pentru a ne face o idee exactă despre creaţia sa încheiată brutal la 38 de ani”. Textele incluse în cele patru volume de publicistică apărute până acum arată că sub această titulatură se cuprind foarte multe categorii de scrieri, de natură eseistică mai toate, dar cu obiective diferite şi, desigur, cu modalităţi diferite de abordare. Un text scris în 1932, când foarte tânărul autor avea totuşi în urma sa mai bine de cinci ani de experienţă jurnalistică aproape zilnică, intenţionează să reabiliteze „actualitatea” în preocupările intelectualului român, care „are obiceiul să frecventeze numai valorile absolute”. El stabileşte o premiză enormă, care nu este nici adevărată, nici neadevărată, dar îi permite să ajungă rapid la esenţa problemei: „Nu există mari momente în istorie care, atunci când au fost, să fi fost mari. Ele au devenit mari mai târziu, printr-un proces de simplificare... În realitate, un moment istoric nu este niciodată un moment istoric, ci o acumulare postumă de circumstanţe care se ordonează şi se clarifică mult mai târziu”. Dispreţul pe care-l arată „oamenii subţiri” faţă de actualitate „este de aceea mai mult decât un simptom de snobism: este un defect de cunoaştere” a acestei actualităţi care devine istorie, căci „între istorie şi viaţă există un decalaj de câteva decenii, uneori de câteva veacuri”. Această cunoaştere, specifică gazetarului, este la originea „documentului de viaţă, documentului mărunt, zilnic, de care iei cunoştinţă direct, de la sursă, necomentat, plin încă de semnificaţia lui originală”. Această sintagmă este caracteristică demersului din mai toate micile eseuri pe care Sebastian le scrie pe marginea marilor probleme ale actualităţii, viaţă politică, culturală sau literară: eseistul caută semnificaţia întâmplării sau a textului pe care îl comentează, punând la bătaie o experienţă de lectură prodigioasă pentru tânărul care era el la data aceea, şi în acelaşi timp toate posibilităţile de abordare, de decodare, de înţelegere, de comparaţie cu alte împrejurări sau texte. El nu caută să ajungă la momentul iniţial al actualităţii, adică documentul, documentul de viaţă putând să ascundă „un sâmbure de permanenţă” pe care numai viitorul îl poate valida, ci să găsească şi să afirme valoarea cu „curiozitatea şi pasiunea unei spectator care nu vrea să rămână numai spectator” (Ieri, azi, mâine. Document, critică şi actualitate, în vol.IV, p.623 şi urm.). De pildă, în discuţia ultimului roman al Hortensiei Papadat-Bengescu, scriitoare pe care o admiră, Sebastian evocă eroii romanului românesc tradiţional, „evoluând între pensionarul tacticos şi ţăranul idilic, între intelectualul dezamăgit şi politicianul exploatator”. Vorbind despre romanele anterioare pentru a pune în valoare sintaxa scriitoarei, ciudăţeniile şi subtilităţile stilului, „un amestec pitoresc dar iritant de argo periferic şi de vorbire livrescă” etc., Sebastian ajunge în cele din urmă, după şase pagini din volum, la momentul sobru de actualitate: „Logodnicul este o carte care menţine toate calităţile de scriitor şi romancier ale dnei Bengescu” etc. (Hortensia Papadat-Bengescu: Logodnicul). Numai că el este precedat de şase pagini de incursiuni în toată opera autoarei, în tendinţele contemporane, de sugestii şi analogii care deschid perspective încă nici azi, cred, dezvoltate toate. Capacitatea lui Sebastian de a crea puncte de vedere, de a face din textul critic un repertoriu de observaţii diverse pentru a ajunge la noi perspective asupra obiectului lecturii, este uriaşă şi se verifică în foarte multe asemenea texte. Felul lui de a citi textele este neobişnuit pentru un critic literar pentru că el nu vrea să ajungă la o concluzie, să dea o caracterizare şi un verdict, el citeşte o carte aşa cum un degustător rafinat încearcă un fel încă necunoscut şi care avansează treptat în bucuria întâlnirii, prin referinţe şi comparaţii savuroase în sine, oferind în acelaşi timp palatului temeiuri pentru o apreciere mai complicată şi, deci, mai generoasă a materiei. Aşa este şi călătorul Sebastian, care „citeşte” peisajele sau trecătorii cu aceeaşi curiozitate plină de aşteptări şi dornică să cunoască. Pentru Sebastian, călătoria – subiectul altei categorii de eseuri – este un fel de oglindă în care se priveşte necontenit, un prilej pentru a se înscrie într-un loc, într-o atmosferă cu care se confruntă pentru a se contura pe sine. În „scrisorile” sale pariziane, trimise ziarului din diverse locuri de altfel, el se reflectă în peisajul pe care-l traversează, peisajul există tocmai pentru că îl emoţionează, ca la Annecy, în Alpi, nu departe de Geneva, în iulie 1930, unde un simulacru de apă de munte îi trezeşte puternice reminiscenţe crezute uitate: „sufletul meu de om de la Dunăre nu poate să treacă fără emoţie pe lângă o barcă cu pânze şi pe lângă o luntre de pescar” (Colmyr La Puya, iulie 1930), sau la Lovagny, „o pădure ca oricare alta, în care cineva s-a amuzat să aşeze la întâmplare câteva case albe... În iarbă, o pereche sfârşeşte cu sărut care trebuie să fi început demult. Nu ştiu de ce mă bucură toate lucrurile acestea şi de ce, în lumina sunătoare a ceasului, tot ce mi se întâmplă mi se pare nou”. Această stare de spirit, de care se bucură, nu-i este totuşi proprie şi se întreabă, cu evidentă teamă: „Să fi devenit oare un turist?” Oricare ar fi cauza însă , se bucură, „e un semn bun oricum că mă pot apropia de pădure, de drum şi de câmp cu uşurinţă, fără să ezit şi fără să mă simt străin” (Plimbare la Lovagny, august 1930). Toate intră de fapt în ceea ce numea imaginaţie, adică „puterea de a crea viaţa”, a imagina înseamnă a vedea lucrurile pe care nu le vede oricine, „a imagina lucruri înseamnă a le da naştere, a le face posibile, reale, existente”, „putinţa de a crea viaţa, nu de a o recrea... ci de a o crea pur şi simplu” (Cartea lui Mircea Eliade, din mai 1930). S-ar părea că şi capacitatea de a vedea cu ochiul pictorului, adică atent la nuanţe şi la combinaţia de culori, intră în acest înţeles al imaginaţiei, pentru că sunt colţuri de Paris pe care Sebastian le pictează cu vorbe, le creează în această formă, alta decît cea pe care ar arăta-o o carte poştală ilustrată. Aşa este, de pildă, scuarul din jurul Panteonului, văzut într-o zi însorită, rară la Paris: „În piaţa Panteonului (un fel de curte interioară, mărginită de ziduri negre şi austere) soarele cade pe piatra cenuşie şi lasă curioase reflexe de alb şi gris. Pe malul drept al Senei, clădirile peticite cu o mie de culori sumbre, au ceva dintr-o exhibiţie de ruine glorioase şi prăpădite” (Scuaruri, din aprilie 1931). Deşi cititorul vede sau simte foarte concret ce vrea să-i arate autorul, cum s-ar putea materializa expresii ale imaginaţiei de care vorbea precum „lumina sunătoare a ceasului” sau „clădirile peticite cu o mie de culori sumbre” ca o „exhibiţie de ruine glorioase şi prăpădite” ? Este atâta capacitate de sugestie în foiletonul său despre scuaruri, de evocare a unor sentimente şi impresii care nu se pot întâlni decât într-un text, nu într-o „realitate”, încât poezia lor devine concretă şi nu se poate izola în viziuni succesive. Poezia naşte dintr-o sugestie făcută imaginaţiei noastre, lipsită complet de concreteţea materiei sau culorii. Există, de pildă, spune el, locuri la Paris „în care simţi miracolul ca pe o realitate, ca pe o însufleţire a zidurilor, mister ce nu ţine de decoraţie sau culoare, sau detalii, ci de un ansamblu nedefinit”. Insignifiante la prima vedere, continuă el, aceste locuri „îşi descoperă frumuseţea încet, ocolit, odată cu vremea care trece”. Între scuarurile pariziene, „oaze burgheze pentru oameni cumsecade şi amanţi clandestini”, unele au o poezie secretă cum este micul scuar de lângă Biserica Saint Germain-des-Prés care „deşi nu e decât o mică grădiniţă pentru toţi copiii, ar putea să fie o curte de mănăstire medievală”. Frumuseţea acestui colţ e cu atât mai preţioasă „cu cât foarte puţini o văd, iar turiştii americani trec pe lângă ea impasibili, ca un măcelar pe lângă un înger”. Într-o istorie a călătoriei, romantică în esenţa ei, cum e a noastră, colorând tablourile cu pre-judecăţi, cu amintiri sau cu aşteptări, Sebastian este primul sau unul dintre primii noştri călători care vor să vadă lucrurile în conturul şi lumina lor proprie, nu să identifice modelele şi tipurile de „lectură” rămase de la predecesori: „am privit pur şi simplu. A fost un exerciţiu liber, o plăcere firească a ochiului, o reeducare a vederii”. El învaţă că fiecare obiect este aşa cum îl vede, cum îl „creează” el pe retină („Am înţeles atunci că un arbore poate fi şi altceva decât un pretext sentimental, că poate avea o existenţă detaşată de impresiile noastre...”), iar călătoria reformulează împrejurările, circumstanţele, adamismul lucrurilor, „călătoria individualizează aceste elemente cotidiene ale vieţii, le dă expresivitate”. Posibilităţii romanticului de a se regăsi pe sine, omul modern îi adaugă posibilitatea de a regăsi realitatea, lumea exterioară. Cultura substanţială îi reeducă şi-i apără lui Sebastian prospeţimea unghiului de lectură a peisajului, ca şi a textului.