Acum patruzeci şi doi de ani am participat, ca interpret al unui scriitor italian invitat al Uniunii Scriitorilor, la manifestările prilejuite de centenarul lui George Coşbuc (1866-1918). Îmi amintesc de autocarele şi automobilele înaintând în caravană spre satul natal al poetului. Iar aici, peisajul l-ar fi înflăcărat şi pe cel mai blazat activist de partid. Mari mulţimi de locuitori ai regiunii şi de mai departe fuseseră dispuse pe dealurile înconjurătoare şi - după destule repetiţii, probabil - strigau laolaltă, sau pe sectoare, din toate puterile: "Bade Gheorghe! Bade Gheorghe-e-e!" Era mişcător şi oleacă ridicol. De pe o estradă, invitaţi din ţări străine, ca şi autori de pe la noi, spuneau una şi alta despre importanţa lui Coşbuc. Cum să nu-ţi vină în minte arta poetică înfocat patriotică din "Poetul" - retorică, armonioasă şi autentică. După sugestia socratică a sorţii care întinde paharul de otravă, aluzia cristică ("pironul aceleiaşi cruci") se învecinează cu păgânul lar, revenind la altar (cunoscut ca masă de sacrificii aduse zeilor şi de civilizaţii de dinaintea revelaţiei creştine) - aici, altar al speranţei.
Sunt suflet din sufletul neamului meu
şi-i cânt bucuria şi-amarul -
În ranele tale durutul sunt eu,
şi-otrava deodată cu tine o beu,
Când soarta-ţi întinde paharul.
şi-oricare-ar fi drumul pe care-o-s-apuci
Răbda-vom pironul aceleiaşi cruci
Unindu-ne steagul şi larul,
şi-altarul speranţei oriunde-o să-l duci,
Acolo-mi voi duce altarul. (...)
Ca şi în cazul lui Alexandru Macedonski - un "clasic al literaturii române", de altă anvergură! - aleg răsfoirea operei poetice coşbuciene, în ediţia în două volume de la Chişinău (Cartier, 2001). Primul vers din "Noapte de vară", cu care se deschide culegerea Balade şi idile, este de o neverosimilă platitudine: "Zările de farmec pline". Nu e vorba de absenţa sau raritatea tropilor, la scara întregii creaţii a "poetului ţărănimii" - lipsa lor poate fi neglijată dacă alte calităţi o compensează. Şi în acest caz iniţial, poezia se împlineşte prin prospeţimea unei lumi rurale reconstruite aerian, prin acumulare de peisaje, de armonii în versificaţie, printr-o stranie nostalgie... impersonală! Mircea Tomuş constată această particularitate artistică în prefaţa la ediţia centenară în BPT: "Există la Coşbuc o imposibilitate de a se autoexprima, un obstacol ce barează calea fluxului personal emotiv."
"Nunta Zamfirei" împreună cu "Moartea lui Fulger" sunt îndeobşte considerate drept cele două capodopere centrale ale autorului. Prima se cuvine a fi înţeleasă ca o exultare a dragostei tinereşti de viaţă în sânul propriei etnii, al unei civilizaţii rurale idealizate. Dar acuzaţia de "idealizare" îmi pare nedreaptă, de vreme ce am fost avertizaţi, încă din prima strofă, că ne aflăm într-o durată de basm. "E lung pământul, ba e lat", versul de deschidere, anulează situarea geografică, instalează utopia. Iar "Nici astăzi domn pe lume nu-i" anulează temporalitatea spre un trecut egal cu uchronia. Cititorul recunoaşte spaţiul şi durata umană, uşor decalată, dar esenţialul a fost realizat chiar fără rostirea formulei "a fost odată ca-n poveşti". Am intrat într-un întins superlativ epic-liric de bogăţie, frumuseţe fizică, iubire, bucurie colectivă. Iată şi o sugestie a vitejiei "virtuale" (cu un fastuos joc de sonorităţi în versul de mijloc):
Voinicii cai spumau în salt;
şi-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia,
Vrun prinţ mai tânăr când trecea
C-un braţ în şold şi pe prăsea
Cu celălalt.
Coşbuc nu se limitează la civilizaţia sătească a copilăriei şi întâiei sale tinereţi în Bistriţa-Năsăud, nici doar la Transilvania; cum o face în multe alte poeme, el extinde "teatrul" de localizare a poveştii la întreaga românitate. În "Nunta Zamfirei", nuntaşii "dansează-n drum după tilinci:
Feciori, la zece fete, cinci,
Cu zdrăngăneii la opinci,
Ca-n port de sat.
Nu am multe cunoştinţe asupra dansurilor populare, dar îmi amintesc că, în copilăria şi în adolescenţa mea nu am văzut feciori cu clopoţei la opinci decât prin Mehedinţi şi prin judeţul Olt: erau faimoşii, coborâţii din mituri, căluşarii. Nici gând de vreo fată în misteriosul, neliniştitorul lor dans - cu aspect iniţiatic! "Zdrăngăneii" de la opinci vor fi fost auziţi de George Coşbuc în cei 29 de ani (mai bine de jumătate din prea scurta lui viaţă!) petrecuţi la Bucureşti. Contactul cu Oltenia l-a fascinat, şi s-a dus adesea în acea regiune. Prin 1888-1889 (când va fi fost scrisă "Nunta Zamfirei", în vremea fertilei sale perioade sibiene), din ce parte a ţării s-a inspirat poetul? Nu cumva căluşarii se vor fi "produs" şi prin satele altor regiuni româneşti? Respectivul dans nu era văzut decât de Rusalii, ca o sărbătoare a fertilităţii - ori de unde cobora el în memoria Românilor.
În "Moartea lui Fulger", tabloul dramatic pus în scena versurilor este cel al doliului în care se adânceşte o comunitate umană la moartea tânărului său erou. Poemul începe foarte dinamic, cu trupul străpuns de lănci adus din orizont de un călăreţ. De "un sol", venind din tabăra regelui-tată sau din cea duşmană, căci unui sol calea îi e deschisă în cele două sensuri, după vechi tradiţii militare:
În goana roibului, un sol,
Cu frâu-n dinţi şi-n capul gol,
Răsare, creşte-n zări venind,
şi zările de-abia-l cuprind,
şi-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
Pe Fulger l-a fulgerat (e greu de crezut că poetul ar fi voit acest prea stângaci joc verbal între prenumele eroicei victime şi verb) un braţ hain; fiind vorba de un semn "de la război", cititorul întârzie să fie zguduit. "Pe-un mal străin" - deci oastea lui Fulger ieşise dintre propriile hotare, era în ofensivă! - un viteaz cade cu faţa la duşman, indiferent dacă braţul ce-l doboară este hain sau nu. Toată strădania lui Coşbuc vizează transmiterea nesfârşitei dureri a părinţilor şi poporului adunat la îngropăciune:
şi popi, şirag, cădelniţând
Ceteau ectenii de comând -
şi clopote, şi plâns, şi vai;
şi-oştenii-n şir, şi pas de cai,
şi sfetnici, şi feciori de crai,
şi nat de rând.
Orbită de suferinţă, mama iese din străvechiul ceremonial, se zbate (ca Laertes la îngroparea Ofeliei!): "se izbea / Să sară-n groapă". În discursul ei întretăiat de o exasperare ce va ajunge până la blasfemie, deznădăjduita parafrazează versete din Vechiul Testament - şi anume Cartea înţelepciunii lui Solomon, V 9-12 - ; alăturarea îi aparţine lui Adrian Fochi, în cartea sa, teză de doctorat, Coşbuc şi creaţia populară (Editura Minerva, 1971). Trufia, bogăţia şi toată fala ei, "Toate acestea au trecut ca umbra şi ca o veste care se duce pe aci încolo. Au trecut la fel cu corabia care răzbate marea învolburată şi a cărei urmă pe apă nu poţi s-o mai găseşti şi nici trecerea ei, în mijlocul valurilor; sau ca pasărea ce zboară în aer şi a cărei călătorie nu lasă nici un semn (...)". În mod foarte inspirat, poetul român reţine doar pasărea în zbor, înlocuind corabia cu peştii:
Ce urmă lasă şoimii-n zbor?
Ce urmă, peştii-n apa lor?
Blasfemia maternă nu poate fi pusă la îndoială ("E un păgân şi Dumnezeu, / E un păgân"), sancţionată de reacţia mulţimii: "Grăbit poporul cruci făcea / De mila ei, şi sta-ngrozit". Un sfetnic bătrân, care-şi ridică sprâncenele cu mâna, o va dăscăli pe regină cu sentinţe filosofice - pe cât de solemne, pe atât de comune.
Revin la răsfoirea operei poetice coşbuciene. "Pe lângă boi", spune Adrian Fochi în lucrarea citată: "poate avea ca punct de pornire un text din colecţia Jarnik-Bârseanu" - pe care îl transcriu din studiul său:
Când treci, bade, p'îngă noi
Pune clopote la boi
şi fă pleasnă de mătasă
şi pocneşte-n boi tusşasă,
Să te-aud, dragă, din casă,
Din casă de după masă.
De-oi fi moartă de beteagă,
Mi-oi face inima-ntreagă
şi-oi ruga pe maică-mea
Să deschiză fereastra,
Să mă uit la dumneata
şi să-mi treacă durerea!
Pentru mine, această poezie a unui autor anonim este genială!
Boii cu clopote la gât, pleasna de mătasă a badelui, îndeajuns de avut ca să înjuge la plug şase boi - toate acestea sunt de un farmec fastuos. Mai cuceritoare încă e delicateţea mândrei în stare să se înzdrăvenească din boala cea mai grea ("de-oi fi moartă de beteagă") numai auzindu-i biciul şi văzându-l prin fereastră. Fochi conclude: "E clar că poemul lui Coşbuc îşi află aici doar un punct îndepărtat de plecare." Dar nici ca cum!, îmi vine să spun, poetul nu are a fi apărat, nimeni nu l-ar acuza de a fi prădat cântecul popular. El s-a servit de motivul respectiv, urmându-l îndeaproape, aidoma marilor compozitori (Haydn, Mozart, Bethoven, Verdi) care reiau motive populare (sau la modă la vremea lor) în construcţia unor simfonii, concerte, opere. Este exact ceea ce face George Coşbuc în "Pe lângă boi". El nu vine cu mâna goală, poemul său se dezvoltă în mod personal. Iar măiestria în versificare nu împiedică naturaleţea precipitatei exprimări a unei tinere ţărănci:
Pocnind din bici pe lângă boi,
În zori de zi el a trecut
Cu plugul pe la noi.
şi de pe bici l-am cunoscut,
şi cum ţeseam, nici n-am ştiut
Cum am sărit şi m-am zbătut
Să ies de la război. (...)
În poezia lui Coşbuc, un sector m-a desfătat întotdeauna, oricâte riscuri iau s-o mărturisesc: e vorba de textele, care umpleau cândva manualele, dedicate copiilor! Îl urmez pe Mircea Tomuş (el însuşi se referea la Vladimir Streinu) în aprecierea că, pentru acest autor: "problema versificaţiei avea o importanţă capitală; şi dacă el a fost cucerit şi preocupat până la absorbire de realizarea unor ritmuri cât mai diverse şi mai dificile, acesta nu a fost un simplu exerciţiu formal, ci a contribuit în bună măsură la procesul de mlădiere şi perfecţionare a limbii noastre". Câţi din copiii români de odinioară, nu am profitat de aceste producţii de netă orientare didactică, cuceritoare şi formatoare?
Poezia "Cântec" se numără printre aceste capodopere, de inegalabilă graţie. O mică anecdotă în versuri: un lup aleargă prin sat să fure copii plângăcioşi; un om sărac vrea să-i vâre în sac pe micuţii care nu se poartă bine; mai grav, un negustor bogat vrea să cumpere copii neiubiţi de mamele lor! Trebuie imaginată reacţia micilor ascultători faţă cu asemenea temeri; de trei ori, mama povestitoare spune: "şi-a venit la noi la poartă", liniştindu-şi odrasla: "A venit un lup din crâng / şi-alerga prin sat să fure / şi să ducă în pădure / Pe copiii care plâng. / şi-a venit la noi la poartă / şi-am ieşit eu c-o nuia: / "Lup flămând cu trei cojoace, / Hai la maica să te joace" - / Eu chemam pe lup încoace, / El fugea-ncotro vedea. // Ieri pe drum un om sărac / Întreba pe la vecine: / "Poartă-se copiii bine? / Dacă nu, să-i vâr în sac!" şi-a venit la noi la poartă / şi-am ieşit eu şi i-am spus: / "Puiul meu e bun şi tace / Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace! / Eşti sărac dar n-am ce-ţi face! / Du-te, du-te!" şi s-a dus. // şi-a venit un negustor / Plin de bani, cu vâlvă mare, / Cumpăra copii pe care / Nu-i iubeşte mama lor. / şi-a venit la noi la poartă / şi-am ieşit şi l-am certat: / "N-ai nici tu, nici împăratul / Bani să-mi cumpere băiatul! / Pleacă-n sat, că-i mare satul, / Pleacă, pleacă!" şi-a plecat."
Coşbuc se serveşte aici de unele arhetipuri psihice puse în lumină de C.G. Jung (1875-1961), care bântuie dintotdeauna imaginarul uman şi par înnăscute: frica de fiarele sălbatice, de pădure, de spaţiul închis, şi nespusa dorinţă de a fi iubit şi ocrotit. Splendidă este pomenirea concretă a ameninţării - decalată uşor în timp: ieri sau cândva -, urmată de anihilarea ei imediată: mama curajoasă a ieşit "ea" şi a alungat lupul, omul cu sacul, negustorul. În al treilea caz, ea nu-i spune copilului cât îl iubeşte, ci cât îi este de scump: nici împăratul n-are destui bani să i-l cumpere!
Pun capăt acestui comentariu cu un poem din alt sector al producţiei liric-epice coşbuciene, care merge de la balada despletită la pretextul anecdotic; diverşi cercetători şi-au dat osteneala să caute "sursele", unii l-au şi "înfierat" anapoda - e de înţeles reacţia tăcut nedumerită a celui în cauză: George Coşbuc este un fiu al "provinciei culturale" române, şi al Luminilor prin şcoala transilvană. Conceptul dezordonat de "originalitate" îi va fi părut fără obiect. Ieşind din structura poeziei moderne, cu feluritele ei exigenţe, acest clasic pas comme les autres, se impune în istoria poeziei române cu alte reuşite - şi ele necesare în marele ansamblu. În "Paşa Hassan", naraţiunea sa lirică pare a balansa între gravitatea de fond şi luarea în râs a unui demnitar militar otoman.
Puţin merituosul paşă se descurajează de la prima ivire a lui Mihai Viteazu: "Pe vodă-l zăreşte călare trecând / Prin şiruri, cu fulgeru-n mână. / În lături s-azvârle mulţimea păgână, / Căci vodă o-mparte, cărare făcând" (...). Marii căpitani de oşti luptau încă, pe vremea lui Alexandru cel Mare al Macedoniei, cu vreo 280-270 de ani înainte de Hristos, în fruntea trupelor pe care le conduceau; Alexandru îşi va fi scurtat viaţa în asedii de cetăţi unde era adesea grav rănit (şi tocmai la cap, de care oştirea sa avea cel mai tare nevoie!). Om politic, revelându-se un formidabil general, Cezar nu s-a pus în fruntea trupelor, păstrând o poziţie de unde le putea conduce - şi la fel vor proceda toţi marii căpitani ai lumii care vor urma.
Aici (dar e oare adevărat, pe la 1595?), Mihai al Nostru deschide cu sabia cărare armatei sale printre otomani. Nu era rolul său de condottier de rang european: artileriştii săi fideli, prin contract, erau secui; Coşbuc îi vede zburând pe "flăcăii Sucevei" - lucru greu imaginabil înainte ca Mihai să fi cucerit Moldova, deci e vorba tot de mercenari din acea zonă. Nu vreau să insist, teama lui Hassan este personală, căci ghiaurului Mihai i-a căşunat tocmai pe el, provocându-l la un inimaginabil duel de şefi: "Stăi, paşă! Să piară azi unul din noi." Iată, într-un delir de superlative, laşitatea (sau, de ce nu?, prudenţa politică) fascinată de prezenţa agresoare:
Sălbaticul vodă e-n zale şi-n fier
şi zalelei-i zuruie crunte,
Gigantică poartă-o cupolă pe frunte,
şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,
Iar barda din stânga-i ajunge la cer,
şi vodă-i un munte.
Un poem de o stranie grandoare!