Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Nord şi Sud de Cosmin Ciotloş

N-am de gând să fac un proces de intenţie nimănui. Vreau doar să înţeleg cum de un autor ca Ionuţ Chiva reuşeşte să spargă consensul cronicarilor după o ecuaţie relativ simplă: „clujenii” (sau, oricum, cei care rezonează cu spiritul universitar transilvan) sunt mai degrabă mefienţi, pe câtă vreme „bucureştenii” (meridionalii, în genere) se entuziasmează aproape fără excepţie. Îmi cer de pe acum iertare pentru lipsa de nuanţă. Dar cred că tot nuanţând ajungem să ratăm adevărurile simple. Cum e, de pildă, acesta.
Nu-mi amintesc precis cum au stat lucrurile cu 69, mircoromanul cu care Chiva a debutat în 2004. Ştiu că Mircea Martin l-a întâmpinat foarte favorabil („micul Burroughs”, sintagma din titlul prefeţei, a făcut, în felul ei, vogă) şi că Marius Chivu i-a dedicat în România literară o cronică în care-l izola, fast, de restul valului de tineri prozatori (spre deosebire de aceştia, scria criticul, Chiva nu cădea în capcana generaţionistă). Mult mai clar îmi apare în minte querella stârnită de volumul de poeme Instituţia moartă a poştei (2011). Pe acesta, Alex Goldiş l-a expediat în termeni duri. La celălalt pol, Bogdan-Alexandru Stănescu, C. Rogozanu, Marius Chivu, Paul Cernat şi chiar Daniel Cristea-Enache (în genere foarte conservator) l-au privit ca pe o revelaţie în poezia deja irespirabilă a „milenariştilor” de toate orientările.
Raliindu-mă eu însumi acestei din urmă direcţii, am crezut, la momentul respectiv, că mărul discordiei îl reprezintă „transferul” lui Chiva dintr-o tabără „democratică” într-una extrem de impermeabilă, de elitară, de teritorialistă. Să fim sinceri: dacă în proză se mai acceptă gesturi de insurgenţă faţă de moda momentului, în poezie e destul de greu să pătrunzi ca outsider sfidând marotele curente. Pentru a-ţi plăcea versurile lui Ionuţ Chiva, gândeam pe atunci şi continuu să fiu convins până azi, trebuie să ai, critic fiind, un gust foarte mobil şi chiar uşor ipocrit. Să admiţi, aşadar, că a te lua prea în serios comportă riscuri mari şi că e bine, din când în când, să-ţi îngădui relativizări, revizuiri şi chiar retractări. Din punctul meu de vedere, Instituţia moartă a poştei a reuşit să tulbure, în al doisprezecelea ceas, lista scurtă a poeţilor „douămiişti”.
Se pare însă că blocada nu vizează numai poezia lui Ionuţ Chiva, ci pe Chiva însuşi, indiferent de genul în care s-ar manifesta. Apărut de numai câteva săptămâni, volumul de proză scurtă Boddah speriat a generat deja noi tensiuni virtuale. E vorba, în primul rând, de un text din revista „Cultura”. Semnat de Ştefan Baghiu, acesta reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât o demolare a cărţii (care ar conţine „proză mediocră cu pretenţii inovatoare”). Nu stau să discut unul câte unul argumentele recenzentului. Prefer să caut rezultanta lor. În linii mari ostilitatea (a lui Baghiu, a lui Goldiş, a altora) se reduce la „neseriozitatea” cu care Chiva înţelege să-şi administreze propriul proiect literar.
Sunt dispus să accept observaţia. Dar numai în condiţiile în care îl credităm pe autor cu asemenea ambiţii constructive. Personal, am senzaţia că o astfel de veleitate „gospodărească” îi este perfect străină lui Chiva. Pe el, cariera (nu mai pun ghilimelele; sper că se subînţeleg) nu pare să-l fi interesat niciodată. A-i reproşa că scrie aşa cum scrie (într-o română de o lejeritate când amuzantă, când înduioşătoare) e echivalent, schimbând tot ce e de schimbat, cu a-i imputa lui Urmuz că nu-i un al doilea Rebreanu. Caracteristică, la Ionuţ Chiva, e ironia dizolvantă. E un cinic absolut, imun la iluzii de vreun fel.
Ce mă miră e tonul alarmat cu care contestatarii remarcă aceste însuşiri. Ca şi cum nu s-ar mai fi întâlnit cu genul acesta de atitudine. Criticismul lui Chiva nu e o noutate. S-a spus că aici, în Boddah speriat, autorul îşi ia publicul de sus. După părerea mea, e o falsă impresie. Dar, presupunând că ar fi aşa, chiar e cazul să intrăm în panică ? E Chiva primul insurgent al literaturii române ?
Să citim cu atenţie un paragraf care formulează, prin gura unui personaj, un întreg cod etic:
„Ultima dată când am băut amândoi ne-am dat seama, adică nu ne-am dat seama, dar am ajuns să exprimăm în câteva fraze curate ce pute la tinerii artistici media contemporani, ca şi la regizorii noului val, extrem de în vogă pe atunci. Era vorba de gustul vestic şi de reîncălzirea supelor care plac la, să zicem, francezi şi de lipsa unei gândiri acute, critice. Copilăria, comunismul, umorismul şi specificul, step de negri şi moartea pasiunii. Doar scrisul, ziceam noi, care nu implică costuri, te lasă în pace să te desfăşori” (p. 121).
Avem două posibilităţi: să amendăm, scrupuloşi, cacofonia din penultimul rând al pasajului sau să urmărim logica intimă a fragmentului. Ideea e arhicunosută (mulţi artişti de azi „fac frumos” de dragul cotei de piaţă, locale sau occidentale) şi putem sau nu să fim de acord cu ea. Dar nu ideea contează aici, ci, aş spune cu un termen cam snob pentru discuţia de faţă, ceremonialul. Aşa-zisa descoperire nu rezidă în ineditul constatării, ci în reuşita stilistică, în acele „câteva fraze curate” prin care cei doi descriu cum trebuie o nemulţumire latentă. Un fel de le mot juste extins. Ingenios cu adevărat e că aceste cuvinte nu apar „în clar” pe pagină. Despre ele, Chiva doar vorbeşte. Nu le enunţă. Ar fi patetic dac-ar face-o.
Aşa, rămâne suspendat între melancolie şi maliţie. E greu, pentru cei care caută în literatură „substanţă”, „greutate” ori „teme fundamentale” să digere o asemenea proză flou. În care autorul nu povesteşte, de fapt, mare lucru şi în care nu militează pentru nimic. Dacă e să rezumăm, de exemplu, o bucată ca Supărarea (cea mai bună din volum, în optica mea), nu ne vom alege cu cine ştie ce. Un ins descoperă că, într-un bar, i s-au furat ţigările şi bricheta şi are, în consecinţă, mici şi inconsecvente pusee de agresivitate faţă de presupuşii hoţi. Îşi studiază poziţia (e în net dezavantaj), se dă de ceasul morţii să se liniştească, dar nu se poate abţine de la mici înţepături. Farmecul vine din aceeaşi ambiguitate. Protagonistul nu eşuează nici în registru macho, nici nu devine, mizerabilist, o victimă.
Altă bucată de top (întreaga carte numără treisprezece proze) e cea intitulată Doi băieţi buni. Şi aici, tot ceremonialul face legea. Începutul e atât de tandruocolitor încât aproape că nu mai are importanţă cum va continua totul:
„Nu se pot spune foarte multe lucruri despre familii - sunt aşa cum sunt („the infinite separate houses, how they all went on, each with its meals and minutia of daily usages”, vorba poetului) şi puţini, poate doar cei bolnavi într-un anume sens, sunt cei care pot pretinde că sau scuturat de praf şi au mers mai departe fluierând atunci când, aşa cum se spune, au părăsit cuibul. Oamenii inteligenţi sau poate doar cei inteligenţi într-un anume sens sunt foarte atenţi la anumite lucruri atunci când se hotărăsc să facă pasul, cum se spune - «We marry famiilies». Dar se pot spune oare mai multe lucruri despre vineri seara, începutul de weekend? Cultura pop pare să creadă, ca şi familiile, că da - sunt cântece, filme de comedie întregi despre vineri seara, seară în care ne luăm o pauză de la muncă pentru a petrece şi pentru a ne reîncărca bateriile, cum se spune” (p. 71).
Totul, sub semnul unei continue ezitări care minează din interior însăşi ideea de „invenţie epică”. Ce urmează, nu e însă de tot plat: o scenă de familie, cu brutalităţi şi senzualisme alternante, câteva coborâri pe pantă (cei doi băieţi sunt la schi) şi, mai ales, un moment (extrem de bine surprins) de cruzime infantilă. O povestire, memorabilă, scenarizată ca la carte.
Am vorbit până acum numai despre abilităţile „distructive” ale lui Ionuţ Chiva. E caustic, e iconoclast. Sunt trăsături care-l individualizează, dar care, singure, nu pot legitima un prozator. Din fericire, pe Chiva îl ajută, în sensul acesta, alte două calităţi: perfectul control al „melodiei” frazei (care se remarcă imediat şi care hipnotizează stilistic de la un punct încolo, aproape independent de conţinuturi) şi fineţea psihologică (o raritate în ultimul timp, mai ales printre congenerii lui Chiva, care, când n-o sfidează de-a dreptul, o neglijează suveran). Cel mai bine iese în evidenţă aceasta din urmă în prozele ai căror protagonişti sunt câini: Boddah speriat, Reparaţie, Ahil Peleianul, viaţa sa şi altele câteva. În cronica la care m-am referit deja, Ştefan Baghiu punea sub semnul întrebării reuşita acestor povestiri (inclusiv sub raport tematic) inventariind pe sărite literatura chinologică românească. Tânărul critic uita însă să remarce că aproape toate cazurile citate de el sunt falimentare sub raportul adâncimii psihologice. Au Brătescu-Voineşti sau Gârleanu (aş adăuga-o, dacă tot am ajuns la ligile inferioare, pe Elena Farago) simţ al observaţiei ? Dau animalele lor senzaţia de viaţă sau sunt nişte simple fantoşe? Contează ca fiinţe sau doar ca mandatari ai unor naraţiuni melodramatice? Răspunsul e evident.
Acest control superlativ al reacţiilor (fie că e vorba de reacţii proprii, fie că e vorba de reacţiile celorlalţi) e ceea ce îl face pe scepticul Ionuţ Chiva să rămână în prima linie valorică a generaţiei sale.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara