cîndva, de mult, un rebel
s-a ascuns în sufletul
meu. Nu m-a întrebat
dacă aş mai avea loc şi pentru
el. Dacă nu e vreun pericol
interior să se ciocnească de
cuvintele mele ascuţite şi grave,
dacă nu cumva se poate rătăci
printre incertitudinile şi fricile mele, dacă
suma negaţiilor mele o poate concura pe a lui,
dacă se poate odihni în zgomotul lacrimilor care
se prăvălesc în hău ca de la înălţimea Niagarei,
dacă fragilitatea lui nu se vede prea clar în lumina
Lunii care ajunge în sufletul meu, dacă puterea
lui nu este ameţitoare pentru mine, dacă toate
personajele lui acceptă atîta înghesuială
printre întîmplările din viaţa mea. Dincolo de
timp, în sufletul meu există un locatar permanent.
Pentru mulţi din afara regatului meu, a fost
mai mereu un tip incomod. Imprevizibil. Un
tip cu gesturi clare, categorice, brutale, cu un
fel tranşant şi oarecum nenegociabil de a-şi spune
un punct de vedere, un artist cu păreri pe scenă
şi în afara ei, de multe ori subiectiv şi recalcitrant.
Taciturn ca să lase loc izbucnirilor şi furtunilor.
Glaciar ca să aibă ce topi tandreţea. Un artist,
însă, fragil şi vulnerabil, în ciuda tuturor aparenţelor,
devotat, fidel, naiv, un copil necrescut, cu ochii
mari, deschişi, privind în jur cu pasiune şi curiozitate,
lăsînd să-l pătrundă miracolul. Al vieţii, al scenei,
al iubirii, al prieteniei, al dedicaţiei, al întîlnirilor.
Poate că şi de asta are atîta forţă să o ia mereu de
la capăt. Cu fiecare dimineaţă, cu fiecare repetiţie,
cu fiecare text, cu fiecare spectacol, cu fiecare
„nu“ pe care îl rosteşte apăsat şi sever devierilor
de la ce este normal. De fapt, el este omul care
adoră normalitatea. Liniile clare, ferme, dar şi
cele mai aiuritoare propuneri pentru salturi
mortale dacă sînt motivate simplu, cu un firesc
al cuvintelor cele mai banale. Asta îi dă siguranţă.
Poate să facă, atunci, roluri şi zboruri fantastice
pentru că el crede că aşa e normal. Pentru că nu
complică, simplifică. Pentru că tace cînd trebuie
ca să audă răspunsurile care îl pot conduce afară
din orice labirint sofisticat. Uneori îl cheamă
Caliban sau Ivan Kuzmici, alteori, Pelasgos sau
Lear sau Richard al II lea sau Goring-Hubby,
Serebreakov, Fetisov, Jevakin, Bubnov sau Jamie,
Bottom, Serebreakov, Pampon... Bérenger Întîiul,
Regele... Cîte lumi şi-au făcut loc în sufletul meu,
aduse, încet, încet de acest locatar disciplinat,
riguros şi rebel, visător de nevindecat, taciturn,
de neoprit cînd are ceva esenţial pentru el de spus,
care te salvează din furtuni şi e fericit de cîte
ori ascultă liniştea.
Nu ştiu cînd l-am cunoscut pe Victor Rebengiuc.
Mi se pare că de mult de tot a început călătoria asta
pe tot felul de suprafeţe line sau accidentate, pe
dealuri şi munţi cu lumină binecuvîntată, într-un
mic şi tăcut popas în care privim amîndoi cum
se sparg apele de un mal, în tenebrele întunericului
prea comod instalat în gînduri, reflexe, laşităţi,
spaime, pe tot felul de scene, în tot felul de ficţiuni
şi în tot atîtea realităţi. Sau în amestecul lor. Uneori
mă trezesc într-o gondolă pe Canal Grande. Aud
numai apa cum clipoceşte, boscorodeşte, cleveteşte,
murmură, plescăie. Alteori mă văd dormind pe o
banchetă, într-un tren ciudat, primitiv, dar încăpător
pentru poveştile noastre din care sînt trezită brusc,
în gara Buşteni, ca să văd Crucea de pe Caraiman
şi Bucegii mei care înţeapă cerul senin şi răbdător.
Ori de cîte ori ajung la Roma îl simt lîngă mine.
Agitat, curios, fremătînd ca un tînăr în faţa minunilor
Dumnezeieşti, făcînd zeci de kilometri într-o zi ca
să cuprindă necuprinsul. Furişată în sala „Grădina
Icoanei“ de la „Bulandra“ anilor nouăzeci, mă uit
ce poate să facă cu şi din Culea-Fundulea, ţesător,
devenit Bottom cel viril şi dorit. Îl urmăreşte pe
Ciulei aşa cum o fac marii muzicieni cu marii
dirijori. Este sedus şi înaripat, fără urmă de astîmpăr,
dominat de vitalitate, cu un instinct treaz, cu o
disciplină bine calculată. Se nasc scene atît de naive,
de un comic imens, irezistibil, inepuizabil,
parcă, scene onirice, fantastice, cînd Shakespeare
dezleagă limbile, Ciulei biciuieşte imaginaţia, cînd
nu-ţi mai dai seama pe unde te afli, dacă nu eşti
şi tu în pădurea magică a unei nopţi de vară, îmbătat
de mirosuri de ierburi ciudate, care-ţi dau puteri
halucinante în toiul solstiţiului de vară. S-a întors
la Craiova şi la Teatrul Naţional de acolo după
aproape patruzeci de ani de cînd l-a urmat pe Vlad
Mugur şi pe cei mai mulţi colegi ai lui din promoţia
1956. Generaţia de aur. Cu Cozorici, Rauţchi, Amza
Pellea, Sanda Toma, Titi Rucăreanu, Sanda Băncilă.
Acum a venit după un alt regizor, şi nu numai, în
care crede: Silviu Purcărete. Pe străzile cenuşii ale
Craiovei din 1994 ţîşneau culori din toate amintirile
lui. Şi căldură. Şi emoţie. Cădea în timp şi îşi lua
de departe energie, mister, forţă, farmec, rezistenţă
şi, iarăşi, disciplină. Într-o noapte, la Avignon, în
spaţiul magic al Carierei de la Boulbon, mi s-a părut
că Pelasgos al lui coboară din ceruri pe o dîră lăsată
neglijent şi incert de Lună pe pămînt. Înainta încet
sub povara celor cincizeci de pelerine ale celor
cincizeci de danaide. Simţeam că acea greutate
mă încovoia dureros şi pe mine. S-a oprit. Am
crezut că nu mai poate. Am vrut să sar de sus, de
pe ultimul rînd de gradene. Purcărete m-a prins
de mînă şi mi-a spus scurt „Ce te-a apucat?
Victor controlează tensiunea din aer şi respiraţia
fiecărui spectator!“ M-am ghemuit şi am plîns
de ruşine că m-am îndoit o fracţiune de secundă
de Puterea şi de Nebunia lui pe scenă.
Mă gîndesc la tot ce mă leagă de el. De toţi
cei care mai sînt... Mariana, Tudor, Mircică, Viorica,
Radu, Lucian, Silviu, Yura, Andrei... Luca... de toţi
cei care nu mai sînt... Vlad, George, Amza, Vasile
Niţulescu, Olga, Gina, Liviu, Gigi, Marinuş,
Titi, Valerică, Michetta, Poldi...
M-am dus prima oară la „Regele moare“ de
la Teatrul Naţional din Bucureşti cu cele mai mari
emoţii pe care le-am avut în ultimii ani. La fel şi a
doua oară, şi a treia. Nu am simţit niciodată, în vreo
montare, dimensiunea poetică din această piesă
complicată, filosofică şi metafizică a lui Eugène
Ionesco, aşa cum am simţit-o acum, aş spune în
special datorită interpretării lui Victor Rebengiuc
– Béranger Întîiul, Regele – şi a Marianei Mihuţ,
Regina Marguerite, prima soţie a Regelui. Joc foarte
modern, suplu, flexibil, acut, la amîndoi, şi foarte
diferit. Regizorii Andreea şi Andrei Grosu au mizat
pe aceste nume, iar teatrul românesc, spectatorii
au cîştigat una dintre cele mai tulburătoare experienţe
teatrale. Fiecare cuvînt rostit îţi rămîne înfipt în
creier. Nu doar ideile sau sensul cuvintelor lui Ionesco.
Totul este dramatic, pe muchie de cuţit, pe viaţă şi
pe moarte, replicile plutesc prin aer şi coboară adînc
în suflet. Ludicul sporeşte tensiunea, jocul, joaca.
Fiecare poartă în el un Rege, adevărul şi minciuna,
degradarea, fiecare dintre noi este prizonierul
prejudecăţilor, al metafizicii şi al inocenţei, al viselor
şi neputinţelor. Fiecare poate să fie captivul propriului
regat. Absenţa devine Prezenţă. Béranger se recompune
şi se ridică din letargie. Din somn. Din
veghe. Din tronul-mormînt. Vede altfel. Aude clar
ce i se spune: „Rege, am vrea să vă anunţăm că
veţi muri“. Întreabă: „Poporul meu ştie că mor?“
Şi ştie că nu se mai poate ajuta. Roagă Soarele să-l
ajute „O, soleil, aide moi soleil, chasse l’ombre,
empèche la nuit. Soleil, soleil, eclaire toutes les
tombes, entre dans tous les coins sombres et les
trous et les recoins, pénetre en moi.“... Doamne!...
Ce şi cum rosteşte Victor Rebengiuc este cît o şcoală
mare de actorie. Cît o Lecţie de Teatru Mare. Cît o
viaţă plină cu de toate, cu încercări, cu extaz şi bucurii,
cu solitudine, cu desprinderea de ceilalţi, cu ce
este greu şi adevărat fiinţei, cu imponderabilitatea
fragilităţii din om, cu faptul de a trăi singur,
etern, în deşertul fără frontiere, cu ce crezi şi speri
că e iubire... sau nemurire... sau glorie... sau deşertăciune.
Clipă sau eternitate. O dată l-am urmărit doar pe
Victor Rebengiuc în acest Béranger. Altă dată, doar
pe Marguerite, Regina Marianei Mihuţ. Înălţare şi
coborîre. Replică, plan de ascultare. Oare cine
mai respiră? Acest Béranger frămîntă scena,
este tulburat şi speriat, moare şi învie, este Zeu
şi Om, se îndoieşte, îngenunchează, plînge,
se tînguie şi speră, moare... Fiecare cuvînt este
povară şi uşurare. În acelaşi timp. Rigoare.
Calcul matematic. Nebunie. Frică. Credinţă.
Această Marguerite a Marianei Mihuţ, Regina lui
dintîi, îl poartă pe ape. Le desparte şi le îmblînzeşte
cu forţa şoaptelor ei. Cu forţa harului ei. Vine spre
noi. Înaintează. Uşor. Păşeşte pe ape. Uşor. Şi Regele
nu mişcă, nu respiră în spatele ei. I se abandonează...
nu am ştiut niciodată să-i spun cît
îl iubesc. El timid, eu, timidă.
N-am ştiut niciodată să le spun
cît îi iubesc. Tîmpită pudoare, uneori. M-am
străduit ca unele gesturi să vorbească ele
despre dragostea mea. Despre respect. Despre
admiraţie. Am învăţat să convieţuiesc cu
Victor, rebelul din sufletul meu şi să călătoresc
cu ea, cu Mariana, una dintre cele mai frumoase
şi mai senzuale femei, prin vîltoarea apelor de
pretutindeni. Un Rege. O Regină.
Azi, 10 februarie, Victor Rebengiuc împlineşte
85 de ani. Şi sîntem împreună!
„E nebunie
spune raţiunea
Este ceea ce este
spune iubirea
E nenorocire
spune judecata
Nu e decît durere
spune frica
E fără perspective
spune înţelepciunea
Este ceea ce este
spune iubirea
E ridicol
spune mîndria
E necugetat
spune prudenţa
E imposibil
spune experienţa
Este ceea ce este
spune iubirea“
(Erich Fried. Traducere de Grete Tartler)
