Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Noile suferinţe ale limbii române de Ioana Pârvulescu


Am dorit odată să mă coafez interbelic, ceea ce, în limbajul de specialitate, am aflat că se numeşte “a-ţi face cute”. Există, într-adevăr, un aer comun al doamnelor dintre războaie, dat de părul tuns relativ scurt şi modelat într-un soi de onduleuri speciale. Am apelat la coafeza mea de mare încredere şi, arătîndu-i cîteva fotografii din epocă, am rugat-o să le imite. Doamna Marica n-a stat să contemple prea mult pozele, căci ştia perfect despre ce-i vorba: “A, doriţi cute, a zis! Pentru asta mi-ar trebui nişte clame care se foloseau cîndva (şi-a împletit degetele de la mîini, ca dinţii unui fermoar, ca să-mi arate cum erau), dar o să ne descurcăm şi fără.” N-a avut nevoie de nici cinci minute ca să-mi aranjeze părul ud, cu mîna liberă, fără fixativ şi fără vreun alt ajutor, apoi, uscîndu-l cu grijă, m-a rugat să-i privesc opera. Era, într-adevăr, exact ceea ce-i cerusem. “Au avantajul că ţin destul de bine”, a mai adăugat mulţumită. Îi urmărisem cu mare atenţie mişcările şi, în marea mea inocenţă într-ale coafatului, am fost convinsă că voi putea să o imit şi să-mi fac de una singură cutele interbelice. Cu primul prilej am încercat deci să-i repet mişcările, dar n-am reuşit decît să mă ciufulesc şi să creez un soi de pieptănătură postmodernistă. M-am încăpăţînat şi mi-am făcut rost de clamele cu pricina, repetînd apoi încercarea. De data aceasta, după ce mi-am torturat timp ce o oră părul, făcînd, desfăcînd şi refăcînd cută de cută, a ieşit ceva mulţumitor pentru mine (prin comparaţie cu precedenta încercare), dar faţă de care cei din jur aveau doar un zîmbet blînd, cum ai la neizbînzile unor oameni pe care nu ai motiv să-i mîhneşti.

Mă gîndesc adesea la acest episod atunci cînd mă lovesc de prejudecata că a scrie este o operaţie simplă, la îndemîna oricui a învăţat literele alfabetului. Dacă semenii noştri sînt dispuşi să creadă destul de uşor că nu poţi deveni coafeză sau electrician sau tîmplar fără să fi învăţat meserie, meseria cuvintelor, poate cea mai grea dintre toate, li se pare mai puţin decît “a face cute”. Oricine a învăţat literele alfabetului îşi închipuie că poate scrie, iar după ce-şi vede caricatura de operă, o socoteşte în rînd cu capodoperele lumii. Această prejudecată (asociată într-un fel cu o alta, extrem de rezistentă în timp, că intelectualul ar fi un leneş care doarme ziua şi îşi pierde nopţile), această prejudecată legată de scris face astăzi enorme stricăciuni în domeniul traducerilor, una dintre zonele cele mai delicate, mai dificile şi, mai ales, mai pline de capcane ale literaturii.

Traducătorul ideal este un ins care a citit mult şi a sesizat articulaţiile fine ale frazelor, de la sonoritate la jocuri de cuvinte şi de la rostul unei virgule la marea idee a cărţii. Este un ins care ştie gramatică, un ins care ştie să scrie (nu e obligatoriu să fi dat capodopere), dar, mai presus de orice, un ins dispus să se sacrifice într-o muncă menită să-l scoată în faţa scenei pe altul, pe autor. Inteligenţa, spiritul creator, empatia cu textul, răbdarea, atenţia, bucuria lucrului bine făcut şi, mai ales, o ureche fină pentru limba proprie, cea în care se tălmăceşte, completează portretul traducătorului ideal.

Traducerea este o meserie ca oricare alta şi se învaţă în timp. După ce, în 1990 s-a declanşat avalanşa titlurilor noi din literatura universală, editurile au apelat, din cauza crizei de specialişti, la persoane care, deşi cunosc bine sau foarte bine o limbă străină, n-au habar ce înseamnă arta (ştiinţa) traducerii. Nu oricine ştie franceză / engleză / germană etc. poate traduce din aceste limbi este un adevăr ignorat de nou veniţi. Cei mai mulţi traducători improvizaţi de azi confundă literarul cu literalul.

Sînt cîteva etape obligatorii în munca traducătorului. O lectură a întregii cărţi, înainte de a începe operaţia. O documentare asupra termenilor de specialitate: dacă romanul are drept subiect o călătorie pe mare, traducătorul trebuie să fie la curent cu termenii marinăreşti şi cu părţile unei nave. Dacă e vorba de o carte cu subiect din matematică, în care apare pomenit Georg Cantor, părintele teoriei mulţimilor, traducătorul nu poate echivala vesel formularea engleză “the father of the Theory of Sets” cu “tatăl teoriei seturilor” (cum s-a întîmplat), ci trebuie să se adreseze unui specialist. Dacă nu are un matematician la îndemînă, ar trebui totuşi să aibă o enciclopedie. Rapiditatea traducerii este, desigur, invers proporţională cu timpul luat de consultarea dicţionarelor şi a enciclopediilor, în care să citeşti şi dincolo de primul sens al cuvîntului. Traducătorul nu are de doborît recorduri de viteză, ci ţinte pur literare. În fine, după terminarea operaţiei, traducătorul trebuie să-şi recitească opera (de preferat este să o dea şi unei alte persoane) şi să vadă dacă recunoaşte limba în care a tradus. Curios: asemenea elevilor care îşi închipuie că a comenta o poezie înseamnă a combina nişte cuvinte de neînţeles, pseudo-traducătorii îşi închipuie că un roman de nu ştiu ce scriitor francez sau englez poate avea, în versiunea română, sonorităţi chinezeşti. Că frazele fireşti şi logice din original pot deveni absurde formulări fără cap şi coadă.

David Lodge ironizează la un moment dat insistenţa unui traducător japonez, care-l bombarda pe autorul englez din care traducea, cu scrisori pline de întrebări naive şi chiar ridicole. Cu toate aceasta japonezul respecta deontologia traducătorului onest şi, măcar, încerca să ajungă la un bun rezultat. Traducătorii de azi predau editurii un manuscris pe care ei nu l-au înţeles, cititorii nu au cum să-l înţeleagă, iar autorul, desigur, nu l-a scris. Cele mai mari ravagii le face, la ora actuală, limba engleză pe care “toată lumea o ştie” şi o traduce. Sîntem mai aproape decît oricînd de ridicolul pe care-l satiriza Steinhadt în 1934, la 22 de ani, în volumul În genul tinerilor..., unde imaginează un articol scris de un “distins ziarist american” şi a cărui traducere românească ar fi făcută de Petru Comarnescu. Iată cîteva exemple imaginate de parodiator: M-am spălat pe mine însumi în sus (I washed myself up); Un tînăr român pe care obişnuisem să-l cunosc (I used to know)...; Cum mai faci (How do you do) ?; Dar, prin drum (by the way) cine e băiatul acesta, Eliade ? Îţi rog pardon (I beg your pardon) etc. Dacă exemplele lui Steinhardt sînt inventate şi-l nedreptăţesc, desigur, pe Comarnescu, exemplele pe care le voi da mai jos sînt reale şi nedreptăţesc literatura. Adaug că sînt dintr-o carte al cărei stil nu e nici ludic, nici puternic marcat stilistic, ci absolut normal: “Aveam un motiv ulterior” în loc de “Aveam un motiv secret, ascuns” (cuvîntul englez ulterior avînd ambele sensuri); un personaj replică la o afirmaţie a interlocutorului cu Nonsens! în loc de Aiurea! sau Prostii! “Motivul condiţiei sale” (his condition) în loc de stării sale, cum ar trebui tradus; interferează în loc de se amestecă; tăcere pregnantă în loc de tăcere semnificativă; “ton cazual” în loc de lejer, “să facă faţă fantomelor” (to face the phantoms) în loc de “să înfrunte fantomele”. Acestea sînt exemplele simple, amuzante, dar pe lîngă ele, o traducere proastă are nenumărate tipuri de a tortura limba: repetiţii supărătoare care nu există în original şi, dimpotrivă găsirea cît mai multor sinonime atunci cînd autorul foloseşte aceeaşi expresie, ca semn distinctiv. De pildă dacă în original apare de cinci ori old chap, apelativ între doi vechi colegi de generaţie, care poate fi foarte bine tradus prin ironicul bătrîne, traducătorul va deveni brusc inventiv şi va spune prima dată prietene, a doua oară băiete, a treia oară bătrîne prieten, a patra oară flăcăule şi a cincea oară bătrîne, pierzînd miza jocului. Dialogurile sună în română ca şi cum ar fi citite dintr-un tratat academic. “Ce este aceasta?” – o formulare absolut exclusă din limbajul colocvial este considerată firească de către pseudo-traducători, pentru care “Ce-i asta ?” sună, probabil, incorect. Reluarea pronumelui personal prin forma neaccentuată este omisă sistematic (“să spună lui” în loc de “să-i spună lui”), iar topica este pur şi simplu copiată din versiunea originală, deşi în română are alte reguli. Barbarisme, calcuri, greşeli gramaticale de tot soiul (între care şi hipercorectitudinea, specifică autodidacţilor), omisiuni inadmisibile şi adăugiri inutile opacizează textul pînă la ermetism sau joc avangardist.

O traducere bună înseamnă un text pe care să-l înţelegi în limba ta maternă, scutindu-l pe cititor de obligaţia de a-l mai traduce o dată din româneşte în româneşte.