Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Noiembrie de Gabriela Ursachi


Acum, în noiembrie, se numără luştrii aniversari ai unor condeieri de seamă: L. Rebreanu - 115 ani de la naştere şi M. Sadoveanu, (deja!) 120. Cu mult mai lung e şirul comemorativ, destine închise în singularitate, nume şi cifre cu "efectul de ecou controlat" în cultura românească: Gr. Alexandrescu - 115 ani de la moarte, Al. Odobescu - 105, Alex. Macedonski - 80, N. Iorga - 60 şi, în sfîrşit, Vl. Streinu - 30. Chiar incompletă, "lista" e impresionantă şi mai mult ar fi prea mult. Nu tocmai întîmplător am strecurat printre rîndurile de mai sus titlul unui volum de Mircea Nedelciu. Dacă ar fi trăit, cele ale cărui viaţă şi moarte par, în lumina unor argumente speculative - desigur, o "provocare în stil Moreno", ar fi împlinit la 12 noiembrie 50 de ani...
Caligraf de Calendar, considerăm just a semnala, în devălmăşia zilelor de Brumar, una aparte: 27. La 27 noiembrie s-au născut un prozator, L. Rebreanu, o poetă, Nina Cassian şi un critic, N. Manolescu. Într-o aceeaşi zi a lui 1940 a fost ucis cu bestialitate de legionari, în pădurea de la Strejnic, lîngă Ploieşti, cărturarul de excepţie N. Iorga.
Iar cum unul dintre talgerele balanţei cu care conştiinţa noastră culturală ţine într-un echilibru precar dreapta măsură a trudei întru scris pare a se fi umplut, să sperăm că va putea ea singură, fragilă şi străvezită de uitare, Magda Isanos, să încline celălalt talger spre lumina unei mai chibzuite recunoaşteri. Dispărută la 17 noiembrie 1944, la 28 de ani, poeta se trage din "ţărîna străvechii Helade," din strămoşi "semizei îndrăgostiţi de adevăr şi frumos, /în faţa cărora însăşi puterea timpului cade" (Străbunii). Şi, ca o completare a acestui tipar meridional al solarităţii şi al senzualităţii genuine, un autoportret dintr-o postumă: "În neamul meu femeile-s ciudate,/ Cu părul brun de tot şi faţa pală,/ le place mult iubirea, însă toate/ Îşi uită jurămintele şi-nşală" (Pentru tine). Pînă aici, orgoliul obîrşiei în versuri cu osatură robustă adaugă o faţetă quasi necunoscută stilului ei teurgic, cu ritualuri solare: "Uneori, în dimineţile clare,/ mă uit drept în soare rîzînd,/ şi nu pot crede c-am să mor în curînd;/ viaţa mea sună înalt, fără-ntristare". (În dimineţile clare) Conştiinţa bolii şi a morţii timpurii transpare la tot pasul, dar sub forma negării: "Nici o frunză nu se clatină sus,/ Cine ţi-a spus că-i toamnă, cine ţi-a spus?" (Nici o frunză nu se clatină sus...). Interogaţiilor temătoare li se răspunde cu un încrezător imn al vieţii: "Ţii minte-ntîia ploaie cum cădea,/ cu fulgere, cu stele lungi în ea?/ Arborii stăteau drept, intonînd/ imnul vieţii". Ilustrînd parcă propria ei idee dintr-o proză scurtă, cum să "moartea, destinul, dispreţul, nu-ţi trebuie decît tinereţe ca să le rîzi în nas" (Despre iubirile mari), poeta continuă: "Şi noi stăteam ca pomii în picioare,/ 'Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare'" (Ţii minte-ntîia ploaie?). Eseniană prin exuberanţă, cîntînd neobosit cerul albastru şi verdele ierbii, e greu, dacă nu imposibil de presupus ca ea să fi cunoscut teoria conform căreia străbunii ei, grecii, nu distingeau aceste culori fundamentale, pentru care lipseau pînă şi cuvintele care să le exprime! Ideea îi aparţine lui Nietzsche şi este cuprinsă într-o "cugetare" din Fragmentarium-ul lui Matei Călinescu. Astfel, ceea ce noi numim albastru, corespundea unei nuanţe de negru, iar ceea ce pentru noi este verde, "în lumea finită a grecilor", era perceput ca o tonalitate de galben. Răsucit în sensul acestei inedite teorii, universul poetic al Magdei Isanos se apropie dramatic de o realitate - iată cît de inabil! - reprimată. Ceva din fiinţa ei ancestrală va fi intuit cerurile negre, bîntuite de îngeri rilkeeni, şi o iarbă galbenă, uscată de toamnă.
În numărul 42 al României literare din 1994, în rubrica sa "La o nouă lectură" (numărul pe noiembrie), Alex. Ştefănescu observă "configurarea unui stil precipitat şi eliptic", născut, probabil, din "graba nevrotică de a regăsi o stare de spirit luminoasă". Acelaşi refuz de a da importanţă mesajului venit din partea morţii îl remarcă şi C. Ciopraga în prefaţa volumului Cîntarea munţilor din 1988. Este descifrată în versurile Magdei Isanos "o etică a depăşirii, pe un fond de lumină, nu numai din afară". Părerile celor doi critici se întîlnesc şi pe tăietura unui vers al "cochetăriei" feminine, ce cade firesc la unul şi "straniu", "impresionant", cu puternice conotaţii erotice, la celălalt. Interesantă prin diversitate este "evaluarea" receptării unei atari poezii: în timp ce C. Ciopraga consideră că, "în posteritate, poezia Magdei Isanos cunoaşte o audienţă remarcabilă", în Repere biografice din amintitul articol al lui Alex. Ştefănescu citim: "Din Magda Isanos rămîne o legendă, din ce în ce mai ceţoasă". Din păcate, ultima afirmaţie pare mai aproape de adevăr.
Ca şi cum ar fi vrut să cîştige astfel bunăvoinţa unui destin nemilos, poeta a încheiat prin versurile ei un pact fiduciar cu cîntecul şi viaţa. Deşi singulară, neegalată pînă astăzi în fulgurări semantice ale fericirii interzise, poeziei ei pare să-i lipsească acel tiefdruck capabil să o imprime în capricioasa şi nu întotdeauna dreapta noastră memorie culturală.