Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Noiembrie de Gabriela Ursachi


Este aproape de neînţeles cum un poet „tradiţionalist” la G. Călinescu şi „avangardist” cu acte (de creaţie) în regulă la revistele Integral şi unu, simbolist şi neoclasic cu arvună foiletonistică (Noi, simboliştii şi Spre clasicismul cel nou) sau „expresionist à la Kokoschka” în viziunea lui Ov. S. Crohmălniceanu, s-a putut pierde, ca „zeama cea bună” a harbuzului bine copt, printre crăpăturile unor valorificări artistice lacunare. Benjamin (Wechsler) Fundoianu, „nepreţuit pentru că e necunoscut” – cum just îşi începe Mircea Martin monografia –, se naşte la 14 noiembrie 1898 la Iaşi şi moare în 1944, gazat la Auschwitz. Precoce şi bine înarmat cu informaţii culturale de substanţă, „cutezătorul Veniamin” – nume dat de Gala Galaction protejatului său – porneşte o insurecţie juvenilă împotriva tuturor clişeelor pe care vrea să le cureţe „de zgura unanimei înţelegeri”. Deşi debutul său poetic în revista ieşeană Valuri (1914), precum şi primul volum intitulat, biblic, Tăgăduinţa lui Petru (1918) rămîn fără ecou, Fundoianu continuă să facă risipă (şi paradă) de idei literare şi teme diverse în reviste ca : Rampa, Adevărul literar şi artistic, Contimporanul, Sburătorul literar etc.. Negativist cu hrană piezişă din spiritul de frondă personal şi din ebuliţia polemică a epocii în căutare disperată de „diferenţieri”, Fundoianu publică în 1922 Imagini şi cărţi din Franţa. În stilul său agresiv, juvenil arogant, pe care E. Lovinescu îl ironizează cu eleganţă, observînd că „ferocele” colaborator oficiază „ca şi cum zarafi ancestrali i-ar fi lăsat moştenire o balanţă ideală”, insurgentul scrie o prefaţă incendiară. Dintr-o singură trăsătură de condei (vai, cît de neinspirată !) anexează şi aserveşte întreaga literatură română celei franceze, nu doar citită şi înţeleasă de el, ci şi ... „trăită”. Această „colonizare” fermă, cu sacrificări de genii şi aboliri arhetipale, echivalează cu un autodafé, în fumul căruia pier treptat şi meritele incontestabile de comentator literar ale acestui „tînăr Nerone”. Sintagma aparţine aceluiaşi Lovinescu, aparent imperturbabil, dar eficient în executarea, cu metodă, a polemistului mai mult decît incisiv. Plecarea din ţară în 1923 şi stabilirea lui definitivă în Franţa, la Paris, ucid poetul cu rădăcini în Herţa şi în strămoşii arendaşi din Fundoaia, pentru a da naştere cineastului angajat la studiourile „Paramount” şi filosofului, apropiat şi discipol al lui Lev Şestov, pe noul său nume Benjamin Fondane. Dar hiatul dintre cele două identităţi este iluzoriu. Chiar dacă majoritatea paginilor din Rimbaud le Voyou au, pe alocuri, textură autobiografică (în fond, tot ce a scris Fundoianu este implicit sau explicit filozofie autoreferenţială), el nu-şi arde manuscrisele şi nici nu face vreodată legămîntul de tăcere al Vizionarului: „Gata cu vorbele”. Dimpotrivă. Recuperează poezia scrisă între 1917 şi 1923 şi o publică sub titlul voit anodin şi dovedit în răspăr Privelişti, în 1930. De editarea volumului ce cuprinde şi un portret inedit datorat lui Brâncuşi se ocupă Ion Minulescu, etichetat în dedicaţia „virtuală” drept „primul clopotar al revoltei lirice româneşti”. Cu o voluptate a prefeţelor incitante de care pare a se fi molipsit de la Baudelaire (celălalt idol francez, căruia îi va dedica ultimul său eseu, apărut postum, Baudelaire et l’expérience du gouffre), Fundoianu înşiră Cîteva cuvinte pădureţe cu vizibil accent avangardist. Dar dincolo de teribilismul unor afirmaţii de tipul: „Volumul de faţă aparţine unui poet mort, în vîrstă de 24 de ani, prin anul 1923”, străjuieşte, sub coaja autoironiei (permanenta sa lumină de veghe), o luciditate cutremurătoare, blecheriană. Poate amintirea halucinantului „ghetto ancestral”, pomenit de Ov. S. Crohmălniceanu, îl face să resimtă, atît de dureros – anxios, împrejmuirile. Tîrgul, „excrescenţă parazitară”, se delimitează net de ţarina sănătoasă şi reavănă de dincolo, aşa cum într-o poezie a lui Ioan Alexandru gardul de piatră al cimitirului este pus „să nu se molipsească pămîntul rămas viu / în libertate.” Acelaşi Fundoianu „colonist” se dovedeşte a fi, de fapt, un admirator fervent, pe viaţă, al lui Arghezi cel „iscat din cronicari”. Nu se sfieşte nici să îl pună pe Nică al lui Ştefan alături de Mallarmé, cu convingerea că pentru a-l înţelege pe Creangă e nevoie de cel puţin tot atîtea lecturi şi pregătire. Cît despre Eminescu, romantic integral, îi face inutili pe Heine, Musset, Lamartine sau Byron. Şi iată cum, prin hazardul nu tocmai uşor de prevăzut al inteligenţei de o factură cu totul aparte, lucrurile iau întorsături contradictorii, dacă nu de-a dreptul stranii.

O exuberanţă depresivă, numai a lui, îi animă şi-i împietreşte versurile, aşa cum orgoliul umil al singularităţii îl trudeşte întru ridicarea piramidelor de chip cioplit în deşertul iconoclastiei. Se pare că oximoronul de profunzime este etrava corăbiei lui, Titanic de pe puntea căruia un Ulysse modern îşi sfidează destinul: „te-aştept să vii, trompetă de spaimă, Catastrofă” dar, profetic, îl şi deplînge: „Sous quelle épitaphe / dormirai-je enfin ?”