N-am mai putea însă împărtăşi întrutotul opinia lui Sorin Lavric, cînd d-sa scrie: "Paradoxul este că, în timp ce Noica era privit de securişti ca un legionar reeducabil, Noica îi privea pe securişti ca pe nişte fiinţe manipulabile pe latura patriotismului cultural. Sub unghiul acestei diferenţe de optică s-a des­făşurat dialogul lui Noica cu angajaţii Securităţii". Căci nu putem desconsidera inteligenţa filosofului ce ţintea, în nefericirea sa, un scop la care ţinea mai presus de orice, elaborarea şi publicarea operei. Cum să nu-şi fi dat seama că avea a face cu nişte troglodiţi, cu nişte infami cu care era imposibilă realizarea vreunei tangenţe? Cum să fi crezut că ar putea reorienta inchiziţia într-una din variantele ei cele mai sordide? De asemenea, n-am putea subscrie o altă consideraţie a lui Sorin Lavric: "Paradoxul este că, în timp ce articolele din Glasul Patriei le scria la cerere (şi, neîndoielnic, a fost conştient că, scriindu-le, săvîrşeşte o concesie), cuvintele pe care le rostea la Paris în faţa diasporei române izvorau din convingere. De data aceasta nu mai era vorba de o concesie, ci de rostirea sinceră a propriilor gînduri". Ar însemna iarăşi să-l subestimăm enorm pe magistrul de la Păltiniş, dacă am accepta că îşi însuşise lecţia "patriotis­mului" naţional ceauşist. Noica s-a sacrificat sub unghi moral spre a se realiza sub unghi creator. E mai mult ca sigur că, în măsura în care, în perioada antebelică, dădea glas unei convingeri spontane, chiar dacă eronate în ardenţa ei, în perioada comunistă opera o adeziune de con­junctură, pornită dintr-un calcul politic. Ar fi putut altminteri scrie, publica, pleca în Occident? "Aproape s-ar putea spune că, dacă voiai să-l şantajezi pe Noica, n-o puteai face decît in­si­nuînd că nu i se vor mai publica lucrările. Trăind cu teama că nu va mai fi publicat, toată grija filosofului a fost aceea de a nu da regimului motive în această privinţă". Să precizăm: ceea ce-i deosebeşte tăios pe intelectualii care s-au apropiat de legionari de cei ce au acceptat a se înrola comunismului este îndeobşte buna credinţă a celor dintîi pe care cei din categoria secundă n-o mai puteau avea, închinîndu-se unei puteri de stat şi de partid discreţionare, lăsîndu-se stipendiaţi de aceasta. Scriitorii şi cărturarii ce ilustrează primul caz se opuneau puterii politice de atunci, expunîn­du-se la persecuţii din lista cărora nu lipsea închisoarea. Nu puteau avea nici pe departe avantaje de carieră sau de natură materială. Sinceritatea şi idealismul lor erau mize subînţelese. În schimb, sub comunism, in­te­lectualitatea dispusă a-l sluji, suprimate fiind normele democratice, nu mai avea libertatea de opţiune, ci doar interese. Nu conta conştiinţa, ci doar efectul înregimentării, răsplata compro­misului. După toate probabilităţile, Noica purta masca unui dramatic simulant. Să nu subapreciem sagacitatea acestui spirit speculativ de mari al­titudini, să nu ni-l închipuim opacizat în impactul cu realul epocal ostil. }inînd seama de substan­ţialele sale preocupări indigeniste, se cuvine a-l pune în legătură cu protocronismul lansat de Edgar Papu şi cu policentrismul (opus occidentalizării atît de neconvenabile ideologilor naţional-comu­nişti) pe care pedala (pînă-n 1989) şi un Adrian Marino. E drept, asemenea preocupări erau de dată mai veche, dar asortarea lor cu direcţia naţionalistă pe care a adoptat-o, ca o soluţie de avarie, cîrmuirea comunistă de la Bucureşti e indenegabilă. Fostului legionar, silit a deveni "agent de influenţă", i se impunea o agendă în consecinţă. Propunîndu-l pe Ceauşescu pentru Premiul Nobel, Noica a făcut un gest de auto­flagelare. Oare lui Heidegger nu i s-au adus reproşuri mai grave pentru mult mai puţin? Orice s-ar spune, culpa apasă cel mai greu asupra regimului comunist care a nimicit nenumărate vieţi, pătîn­du-şi memoria cu indelebilul "sînge intelec­tual", a mutilat multe conştiinţe. Noica a fost una din victimele sale majore. Prezumăm, alături de Sorin Lavric, că, oricît oportunism ar fi avut în firea sa şi de oricîtă ambiţie ar fi fost insuflat, renegînd o "cauză pierdută" şi fiind nevoit a adopta concepţia adversarului de odinioară, Noica a încercat o "umilinţă cumplită": "Cînd trăieşti pe acelaşi teritoriu cu un învingător care, graţie statutului său de învingător, nu numai că ţi-a uzurpat toate drepturile, dar, pe deasupra, îţi mai cere şi să te pocăieşti pentru îndrăzneala de a fi luptat împotriva lui, drama pe care o trăieşti e uriaşă. Şi atunci cum să nu spui că Ťistoria face pipiť pe tine, cum spunea Noica?" Însă ne mai separăm o dată de exeget cînd acesta afirmă: "Cei care îl învinuiesc pe Noica de colaboraţionism pe linia naţionalismului de inspiraţie comunistă uită că Noica îşi căpătase ideile naţionaliste înainte ca România să devină comunistă şi să se înfiinţeze Securitatea. De aceea, nu securiştii trebuiau să-l înveţe pe Noica patriotismul". Desigur, însă Noica nu-şi putea înjosi naţionalismul racordîndu-l la contextul ceauşist, drept care a recurs la o tactică dictată de situaţia în care se afla, la o manevră rece de care nu putea fi decît plenar conştient. "Naivitatea" şi "optica idealistă" ce i se atribuie nu erau decît o postură amar-lucidă. N-am putea face cu seriozitate legătura între "ideile şi convingerile lui intime, căpătate în perioada interbelică" şi demersurile sale de "agent de influenţă", nesocotind "rezultatul nociv al unei munci de prelucrare ideologică", pe cît de "nociv", pe atît de, în fond, artificial. Noica nu putea deveni în ruptul capului un naţional-comunist. Juca un rol şi atîta tot. "Menghina morală", prin care era nevoit a trece orice intelectual legionar sub totalitarismul comu­nist, implica următoarea alegere: "ori renega totul, asumîndu-şi statutul de învins pe toate planurile, ori păstra tăcerea cît putea de mult". Dar, Noica nu "a ales să tacă pînă la moarte", ci şi-a însuşit, de ochii lumii, o atitudine, etalată în unele ocazii, al cărei caracter vacuu nu era în stare a nu-l resimţi pentru a-şi duce pînă la sfîrşit, în condiţiile ingrate oferite de istorie, misiunea ce-o avea de împlinit. şi o stranietate a discursului său care se voia acomodat cu "socialismul real": "În comparaţie cu noi, Noica avea o optică radical răsturnată, graţie căreia valorile civilizaţiei materiale puteau fi ignorate în numele unor valori spirituale de rang suprem. Pe scurt, Noica gîndea pe dos decît gîndeşte astăzi un cetăţean contem­poran din UE. Materia şi înlesnirile ei nu înseamnă mare lucru, în schimb spiritul şi performanţele lui înseamnă aproape totul, acesta era crezul lui Noica". Nu intenţionăm a contesta că acesta a fost cu adevărat "crezul" lui Noica. Ar fi doar de precizat că, înduplecîndu-se a sluji "adevărul care poartă numele de socialism", o făcea cu mijloace inadecvate, totuşi tolerate de organele ideologice. Şi anume beatifica "valorile spirituale de rang suprem", vituperînd nu numai Occidentul decăzut în opulenţă, "Germania untului", ceea ce suna bine în auzul cenzorilor, dar şi, implicit, "valorile civilizaţiei materiale", pe care se bizuia "socialismul", lucru ce i se trecea cu vederea. Erezia gînditorului de la Păltiniş, din punctul de vedere al ma­terialismului dialectic şi istoric, era contrabalan­sată de satisfacţia sardonică a consimţirii sale propa­gandistice...
Minuţios documentată, învederînd o remar­cabilă vervă demonstrativă, scrierea lui Sorin Lavric e infuzată în marea majoritate a paginilor sale de un spirit de justiţie, care e, vorba lui Camus, "în acelaşi timp o idee şi o căldură sufletească". Această participare umorală, atent filtrată, dă viaţă argumentelor, le articulează într-o postură moral­mente asumată. Cartea pe care am comentat-o e una excelentă, de referinţă. Zăngănitul de săbii al polemicilor pe care le-a provocat nu face decît a-i sublinia semnificaţia.