Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi:
Noi şi scriitorii ruşi de Ioan Holban

Despre influenţele pe care le va fi avut opera lui Dostoievski asupra prozei noastre moderne şi contemporane s-a scris mult, s-a "glosat" încă mai mult, studiile temeinice fiind destul de puţine la număr, poate şi din cauza "antipatiei" pe care mediile culturale de la noi au avut-o faţă de limba rusă; cum, la fel, se ştie prea puţin despre "soarta" operei eminesciene în literatura rusă, deşi, printre "vehicolele" acesteia se numără Anna Ahmatova, I. Kojevnikov sau Puşkin n-a fost niciodată agreată cu adevărat de tinerii studioşi ori de cercetătorii literaturii, cu cîteva excepţii; încă şi azi, poate mai mult decît în trecutul recent sau mai îndepărtat, specialiştii din domeniu care să aibă acces la subtilităţile limbii literare ruse sînt doar cîţiva. Unul dintre ei, creator de şcoală în componistică este, fără îndoială, Elena Loghinovschi. Legăturile lui Eminescu cu Lermontov şi Puşkin ori cele ale romanului românesc interbelic şi contemporan cu Dostoievski reprezintă zone de cercetare foarte interesante, cu rezultate spectaculoase atunci cînd abordarea este, ca în acest caz, deplin profesionistă.

în Eminescu universal. Spaţiul culturii ruse, Elena Loghinovschi reia şi aduce la zi analiza făcută în prima ediţie a scrierii, Eminescu în limba lui Puşkin; reluarea, azi, a demersului comparatist, justificată cu argumente cît se poate de bine susţinute de Albert Kovács într-o scurtă prefaţă intitulată La o nouă ediţie este cu atît mai binevenită într-o vreme cînd poetul naţional şi-a găsit destui detractori, cînd arta şi ştiinţa traducerii par a fi intrat din nou sub zodia derizoriului, a postulatului intraductibilităţii poeziei, în general, şi acelei eminesciene, în special, cînd "climatul negativismului la modă" care coincide cu "jubilarea ignorantei" pare a se fi instalat comod în publicistica noastră şi, mai ales, cînd teritoriul eminescologiei, ca atîtea altele, din păcate, se lasă dacă nu stăpînit, cel puţin vremelnic gestionat de tot felul de oameni care par a fi făcut şcoala la fără frecvenţă şi care, în mod cert, au lipsit de la întîlnirea cu opera lui Eminescu. Dincolo de o conjunctură care favorizează improvizaţiile, kitsch-ul şi grafomania, epoca repune în circuit idei vechi de un secol şi jumătate, colorîndu-le cu tot felul de pigmenţi serviţi în ambalaje noi; astfel, Elena Loghinovschi pune în legătură, cu dreptate, postulatul intraductibilităţii cu exclusivismul naţional. Se regăsesc aici poncife mereu reluate de la generaţia boierului Dinicu Golescu încoace: limba română e una de circulaţie restrînsă, cultura noastră e pentru totdeauna periferică, nu putem ieşi din "complexul provinciei" (numit chiar "al lui Golescu" de Adrian Marino şi Mircea Iorgulescu) etc. Elena Loghinovschi abordează cu o ironie subţire, foarte tăioasă, însă, toată această glazură şi aduce argumente serioase în sprijinul reîntoarcerii între contraforţii cercetării temeinice, cei ai ştiinţei de carte şi - de ce nu? - ai bunului simţ.

Pornind de la o afirmaţie a lui Goethe - "Orice s-ar spune despre imperfecţiunile inerente traducerii, ea rămîne una dintre preocupările cele mai importante şi mai meritorii din lume", Elena Loghinovschi epuizează, practic, problematica traducerii operei eminesciene în limba lui Puşkin, vorbeşte despre miracolul traducerii reuşite şi despre reîntruparea operei literare într-un spaţiu lingvistic şi cultural nu străin, după cum dovedeşte, ci complementar scrisului eminescian. Elena Loghinovschi respinge alternativele extreme; autoarei nu-i spune nimic "lumina limbii-emiţător", după cum nici ideea intraductibilităţii nu merită a fi luată în seamă: calea de mijloc, aceea a analizei lucide şi spusele lui Boris Pasternak reprezintă premisele cercetării sale: "Traducerile îşi găsesc justificare în măsura în care sunt opere artistice şi, cu condiţia asemănării cu textul tradus, se plasează la nivelul originalului prin propria lor irepetabilitate". Elena Loghinovschi optează pentru mariajul dintre "curentul lingvistic" şi "pledoaria eseistică", condiţionat de talentul traducătorului; cercetătorul caută semnele creativităţii în traducerile ruse din poezia lui Eminescu, bazîndu-se pe un inventar complet al elementelor comune celor două limbaje poetice.

Tabloul complet al traducerilor din Eminescu în limba rusă este cu totul relevant pentru ceea ce s-a numit "universalitatea" operei eminesciene; Elenei Loghinovschi pare a nu-i scăpa nimic din ceea ce se circumscrie subiectului. Mai mult, analiza comparată a tălmăcirii unor mari poeme de către numeroşi scriitori, unde strălucesc Anna Ahmatova, I. Kojevnikov, A. Brodski constituie una dintre cele mai originale contribuţii la teoria şi practica traducerii. Cu o foarte solidă bază teoretică, Eminescu universal. Spaţiul culturii ruse este una dintre cărţile rare, o cercetare cu un loc distinct în bibliografia operei eminesciene.

După Dostoievski în conştiinţa literară românească a lui Dinu Pillat, carte puţin comentată în anul apariţiei ei (1976), Dostoievski şi romanul românesc constituie cel mai important studiu sistematic al problemei; Elena Loghinovschi descoperă, inventariază şi analizează structuri, teme, motive, tipologii, poetici, asumîndu-şi un comparatism modern, mai puţin sensibil la "sursologia" de tip G. Bogdan-Duică, foarte atent cu circulaţia acelor structuri, teme şi motive în culturile din această parte de lume. Iată chiar prima pagină a cărţii, unde autoarea îşi dezvăluie proiectul cît se poate de explicit: "Putem să declarăm răspicat: Ťromanul dostoievskianť nu există în realitate. Nu sînt dostoievskiene, în pofida paralelismelor certe, în pofida similitudinilor depistate, nici romanele lui Gide, nici cele ale lui Bernanos sau Papini. Există însă romanul postdostoievskian, roman creat de acei scriitori ai secolului al XX-lea care, chinuiţi de Ťproblemele blestemateť ale condiţiei umane, au căutat - şi au ştiut - să le prindă în creaţii de înaltă artisticitate (...) Există, aş zice, postdostoievskieni Ťnaturaliť, care se întîlnesc în mod inevitabil cu scriitorul rus în cele mai intime porniri ale fiinţei lor creatoare. Dar există şi scriitori care - căutînd în mod insistent modernitatea se intersectează, în sfera ei, cu Dostoievski. în sfîrşit, există şi tentaţia dostoievskianismului (sau a antidostoievskianismului), care este atestată prin dorinţa declarată a autorului de a-l urma pe scriitorul rus sau de a polemiza cu el chiar în textul operei sale". Cîteva pagini mai departe, Elena Loghinovschi restrînge încă mai mult sfera semantică a cuvîntului "dostoievskian", folosit, adesea, impropriu: în fapt, autoarea are în vedere două modele romaneşti (,romanul în care filiaţia dostoievskiană marchează, într-un fel sau altul, unele dintre elementele fundamentale ale artei scriitorului şi acela în care apare Ťumbrať lui Dostoievski"), pe care le identifică şi analizează în opera lui Liviu Rebreanu (Ciuleandra), Gib I. Mihăescu (Rusoaica) şi Marin Preda (Cel mai iubit dintre pămînteni); le adaugă, pomenindu-i numai, pe Nicolae Breban şi Alexandru Ecovoiu, deşi despre influenţe dostoievskiene se poate vorbi şi în cazul unor cărţi de Augustin Buzura, George Bălăiţă, Constantin }oiu, Paul Georgescu, Alexandru Ivasiuc, Mircea Ciobanu, Romulus Guga; poate încă şi alţi prozatori contemporani. Elena Loghinovschi epuizează bibliografia critică a domeniului circumscris, din epocă şi după aceea, de la recenziile apărute în presa vremii pînă la exegezele mai recente, astfel, comparatismul autoarei îşi asumă naratologia şi critica arhetipală, într-un demers care acoperă mai bine de o sută de ani, cîţi vor fi trecut de la prima traducere în limba română a unui text dostoievskian: în 1885, apărea în foileton, în ziarul "Românul", romanul Umiliţi şi obidiţi.

Elena Loghinovschi studiază, în cazul lui Liviu Rebreanu, filiaţiile cu literatura rusă (Gorki, Tolstoi, Cehov, Leonid Andreev), marcînd în raportul cu Dostoievski afinităţi de program estetic: "Astfel, atunci cînd citeşti, în Cred (1924) sau Mărturisiri (1932), destăinuirile lui Rebreanu cu privire la sensul ultim al realismului, care constă în apropierea de misterul eternităţii, în pătrunderea în absolut şi în dezvăluirea tainei, în sfîrşit, în plăsmuirea, alături de lumea reală, a unei alte lumi Ťcare adaugă ceva, care prelungeşte creaţiuneať, nu poţi să nu-ţi aminteşti de teoria dostoievskiană a Ťrealismului autenticť, construită pe intuirea şi recrearea de către scriitor a unei alte lumi, Ťcu totul necunoscuteť, cu ajutorul fantasticului care este Ťmai real decît realitatea însăşiť". Dincolo de aceste apropieri, fără a exagera nimic, dimpotrivă, amendînd sever pe cei care descopereau influenţe masive în romanele Pădurea spînzuraţilor, Ion şi Răscoala, Elena Loghinovschi îşi centrează studiul pe analiza romanului Ciuleandra, unde urmăreşte, mai ales, asemănări la nivelul conflictului epic. Altfel stau lucrurile cu Rusoaica lui Gib I. Mihăescu, pe care Elena Loghinovschi îl consideră prima "replică directă, la scenă deschisă, la opera scriitorului rus". Motivele? înainte de toate, temele şi structurile operelor: tema literaturii ca lectură (de cărţi), tendinţa eroului de a-şi literaturiza viaţa, funcţia portretului feminin, prezenţa elementelor de legendă şi mit, poziţia existenţială a eroilor (prin raportare la celebra propoziţie "totul este permis"). Nu e vorba, însă, de a fixa sursele cutărei teme din Rusoaica în cutare roman dostoievskian; Elena Loghinovschi este interesată de circulaţia acestor teme, de ceea ce ea numeşte "specificitatea artistică" a prozatorului român, propunînd un tip de abordare dintre cele mai interesante şi o idee valoroasă: "protagonistul romanului Rusoaica, spune Elena Loghinovschi, devine convergent nu atît cu personajele numite mai sus ale lui Dostoievski, cît mai degrabă de proiecţia lor în literatura secolului său". Aici, Elena Loghinovschi îl întîlneşte pe Marian Papahagi care, în Eros şi utopie şi în studiul Accidentele imaginaţiei, plasa protagonistul din Rusoaica într-o serie cu "seducătorul" lui Kirkegaard, "imoralistul" lui Gide şi "omul sfîrşit" al lui Papini.

Cel mai întins studiu al cărţii (aproape o sută de pagini) priveşte relaţia cu totul specială a lui Marin Preda cu Dostoievski. Inspirată, Elena Loghinovschi purcede de la confesiunile lui Preda din Viaţa ca o pradă (vorbind, aici, despre ispita livrescului, care a făcut să curgă multă cerneală) şi Convorbiri cu Marin Preda de Florin Mugur. "în România, Preda este, fără îndoială, scriitorul care a manifestat cea mai mare atenţie faţă de problematica şi specificul artistic al operei lui Dostoievski". Ce-l va fi atras pe Marin Preda atît de mult în opera lui Dostoievski? Problematica "dostoievskiană", spune Elena Loghinovschi, în fapt, problematica unui roman al condiţiei umane, pe care o fixează Cel mai iubit dintre pămînteni; autoarea vorbeşte de "chei dostoievskiene", despre asemănările de concepţie a personajului feminin, despre tema comunicării şi alteritate, laitmotivul crimei, revolta împotriva moralei, vina personală, revelarea forţelor malefice - "adierea altor lumi", cum le spunea prozatorul rus. Nu doar asemănări, însă, pentru că, iată, Elena Loghinovschi descoperă "paralele contrastive" în tema dragostei, în "comportamentismul" lui Preda faţă de "realismul" lui Dostoievski ori în omul fericit din Cel mai iubit dintre pămînteni faţă de omul sublim din Idiotul.

Exegeza operei lui Marin Preda va trebui să ţină seama de acest studiu dens, solid argumentat al Elenei Loghinovschi. O secţiune finală, care adaugă lucruri noi în privinţa analizei operei lui Puşkin (din Puşkin şi problemele existenţei în memoria literaturii, mai ales), unde discută şi cursul lui Nichifor Crainic, Dostoiesvski şi creştinismul rus, împlineşte sumarul unei cărţi de referinţă ce nu-şi refuză, pentru sfîrşit, un "test" care ne tulbură de multă vreme: "sîntem liberi în gîndirea noastră - (ne) întreabă Elena Loghinovschi -, sau riscăm să intrăm, cu prima ocazie, într-un nou cerc de dogme şi încorsetări?". Şi cum răspundem la această întrebare?