Cînd stăteam la bloc, vara, pe căldurile mari şi insuportabile, luam maşina TICO cu aer condiţionat şi mă plimbam prin oraş în neştire. Într-un altfel de oraş. Simţeam că plutesc în cei doi metrii cubi răcoroşi. Maşina căpăta proprietăţi extraordinare, ca aceea formidabila din filmul copilăriei mele City, city, bang-bang. Părea că are aripi, că zbor peste blocuri, că ies din timp şi din mine... Habar n-aveam cine-mi sînt vecinii şi, mai ales, ce fac ei. De cînd stau la casă, stilul mi s-a schimbat. Mă plimb, pe jos, prin cartier. Traiul acesta implică altfel de relaţii. Cu tine şi cu ceilalţi. Pe orizontală. Adică, orice fel de comunicare se realizează cu vecinii de pe stradă, cu măcelarul din colţ, cu aprozariştii din capătul străzii care n-au copii şi îl îndrăgesc pe al tău, cu patronii sau vînzătorii - mai mereu complici sau cîrcotaşi faţă de marfa adusă de şefi - de la buticurile, numeroase, din zonă. Este un păienjeniş cu zeci de drumuri şi ramificaţii pe orizontală. Ca la ţară. Toată lumea cunoaşte şi se cunoaşte cu toată lumea. Totul este la vedere. Ce mănînci, ce bei, ce bucurii, ce supărări, ce obiceiuri, ce facturi sînt de plătit şi cu ce sume. Această aşezare exclude şi secretele, şi ierarhiile. Cu toţii dăm zăpada din faţa porţii, udăm curtea şi spălăm rahaţii lui Bobiţă de pe trotuar, cîinele salvat din ghearele hingherilor cu complicitatea noastră, a tuturor, ne împrumutăm lopeţi, mături, bani. Sîntem egali, ce mai În nopţile de vară, legăturile se strîng mai tare. Poate şi mai primejdios. Tonul discuţiilor este mai direct, dezinhibat, şi el tot pe orizontală, fără nici un fel de obstacol. Greierii cîntă minunat, iar pisicile-şi miorlăie împreunarea.
         
Mă întorceam într-o sîmbătă seara de la film. Văzusem Pianistul. Era cald, sufocant, mi-era sete, tot corpul mi-era însetat, prizonierul a tot felul de senzaţii şi al imaginilor din oraşul de cenuşă al lui Polanski. Mi-am lăsat maşina în faţa porţii şi am plecat pe străzi. Străbăteam traseele binecunoscute, iar ele păreau că se intersectează cu unele stranii, dintr-o Polonie răvăşită, dintr-o Varşovie în care nu există, paradoxal, decît un singur om, un pianist evreu şi tulburătorul lui destin. El şi eu, tîrziu, după miezul nopţii. Ajung la buticul meu de unde iau bere. Băieţii îmi fac semne că n-au bere rece, de parcă ar fi iarnă şi nu caniculă. "Doamnă, mergeţi şi căutaţi la colţ, or mai avea ei o sticlă, două pentru dumneavoastră şi vă aşteptăm la una scurtă". "Nu prea am stare în seara asta, băieţi, şi, pe urmă, iar vă bat, vă supăraţi şi, uite, nu găsesc bere rece la voi." "Da, ce-aţi păţit, e sîmbătă seara, jucăm o partidă şi gata Începe săptămîna acuşica, şi iar n-o să avem timp", răspund politicoşi, incluzîndu-se şi pe ei în categoria celor fără timp. {i ei, şi eu ştim că se joacă table non-stop în faţa prăvăliei. Cu chiu, cu vai, reuşesc să cumpăr bere rece de la cel mai serios chioşc. Mă întorc cu sticlele în braţe, le simt aburul pe piept şi-mi dă fiori. Chipul pianistului mi s-a întipărit pe retină şi abia mai văd pe unde calc. E trecut de ora unu din noapte. Pare pustiu în jurul meu? Doar o senzaţie. O viermuială ciudată animă, nocturn, drumurile mele. La rotiserie, taximetriştii, poliţaii şi aurolacii stau la rînd vorbind zgomotos despre fotbal şi femei. Prietenul meu, căruia i-am promis că înfiinţăm Partidul Săracilor iar eu voi fi şefă la cadre mă informează scurt şi complice cum stă "treaba", cîte adeziuni s-au mai strîns prin cartier. Promiţător. "Vă duceţi la băieţi?". De ce nu? Trec pe lîngă brutărie. Pe trepte, aproape la picioarele mele, un el şi o ea fac amor. {i totuşi, acolo, pe trepte, tandreţea nu este izgonită. Cu sticlele în braţe privesc cît de temătoare este mîna bărbatului şi cît de cald îi mîngîie obrazul, braţele femeii de sub el, pe care n-o văd. Observ doar că bărbatul în pantaloni scurţi i-a pus sub cap iubitei sacoşa lui cam goală. Oricum, nu stă direct pe ciment. Îmi dau seama că sticlele nu-mi mai ard trupul cu răceala lor şi dau fuga la B|IEŢI. Totul era pregătit. Lăzile de bere erau aranjate pe trotuarul stropit, tablele deschise... Desfacem berile, ne aranjăm pulurile şi zvrrr cu zarurile. Ca de fiecare dată, încep să le povestesc ceva. De cînd ne-am împrietenit, au fost la toate spectacolele din Bucureşti, la unele şi de două ori, adoră cînd le povestesc cîte ceva din Bashevis-Singer. Le-a plăcut enorm şi Cititorul lui Schlink. De atunci îmi spun "povestitoarea". Nu-i rău. Dau cu zarul, mut şi mă aud vorbind despre Pianistul şi despre Polanski. Tăcerea apăsătoare e spartă uneori de zgomotul maşinilor super luxoase care opresc în trombă la kebab şi de manelele care ne distrug timpanele. Băieţii dau cu zarurile într-o cutie de carton ca să nu-mi întrerupă povestirea. Ghetoul din Varşovia, umilinţele, crimele gratuite făcute pe stradă, muzica pianului într-o bodegă jalnică, banii rostogoliţi pe masă, suspendînd pentru cîteva minute sunetul clapelor, un truc pentru a le verifica autenticitatea, trădările unor evrei, condamnarea altora, curtea ghetoului plină doar de valize fără stăpîni, salvarea Pianistului de către un evreu trădător, chiar înainte de a se sui în trenul pentru Auschwitz, extragerea lui din mulţimea oraşului şi parcurgerea unui timp doar în compania singurătăţii chinului său. Ca de fiecare dată cînd îi încîntă povestea {eherezadei, mă lasă să îi bat.
          
Ajung în faţa porţii şi-mi dau seama că n-am chei. Bag sticlele pe sub gard şi mă asigur că nu s-au spart. Mă caţăr cu greu, sar şi ajung în altă lume. A mea. Simt privirea şi dezacordul ţîţîit al vecinilor de după perdea. Ce ţi-e şi cu insomniile astea... {i Pianistul îşi părăseşte ascunzătoarea şi sare un gard în plină noapte. Coboară în ruinele uluitoare ale Varşoviei, în pustiul unui oraş de cenuşă, lăsînd în spate luptele şi tancurile germane. Un gard, un zid ce separă lumile.
         
Cînd povestea ajunse aici, {eherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu.