Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Noapte bună, Ion Zubaşcu! de Gheorghe Grigurcu

Ne-a părăsit, în acest final de primăvară, marcat de dolii scriitoriceşti, şi Ion Zubaşcu. Sufletul s u b s e m n a t u l u i încearcă o întreită durere: e vorba de pierderea unui artist dăruit, a unui om de-o atitudine civică pilduitoare, a unui prieten drag.
Poet, jurnalist, dar şi interpret al vechilor cîntece maramureşene, Ion Zubaşcu şi-a extins prezenţa pe un arc cuprinzător, şovăind a se fixa într-un singur domeniu. O nelinişte, o frămîntare, un nesaţiu de-a se manifesta plenar şi fără zăbavă îl caracterizau, indicînd parcă presentimentul unei neîmpliniri. Şi, într-un fel, o atare neîmplinire s-a produs. Ştiu din propriile-i mărturisiri că, din păcate, cea mai mare parte din producţia sa poeticească a rămas în manuscris, probabil nefinisată. Dar frisonul neîmplinirii i-a fost indus mai întîi de o biografie dureroasă. Orfan din fragedă copilărie (părintele i-a fost ucis de către torţionarii Securităţii, în închisoarea de la Sighet), crescut de rude, găsindu-ş i cu greu un loc în viaţă, a simţit mereu suflul unui provizorat. Adversar hotărît al regimului comunist, s-a apropiat o vreme de Adrian Păunescu, care l-a îmbiat cu viclenie vorbindu-i despre puşcăria politică îndurată de propriul său tată, pentru a ajunge la o decepţie crudă faţă de impudoarea oportunistă a bardului de la Bârca. După 1989, Zubaşcu s-a lansat într-o gazetărie febrilă care consemna fără cruţare feluritele ipocrizii, minciuni şi fărădelegi ale oamenilor ajunşi pe val, ale instituţiilor, ale unui stat profund dezamăgitor pentru cei aprinşi de idealul unei reale răscumpărări a trecutului totalitar. Condeiul său aprig îşi asuma astfel neîmplinirea colectivă. N-avea prejudecăţi, nu se oprea în faţa niciunui obstacol.
L-am cunoscut pe Zubaşcu la sfîrşitul anilor ’60, la Oradea, unde era student. Era un tînăr cu o înfăţişare stranie, smead, numai piele şi os, cu un obraz supt şi cu o privire arzătoare. Fiu fidel al Maramureşului, purta în figura sa crispată zestrea acestei provincii avute în tradiţii, de-o intemporalitate ce constituia o pavăză împotriva prezentului atît de tulburat. I-a preluat melodiile „bătrîneşti”, acele incantaţii din timpuri imemoriale, roade pure ale duhului local. O metafizică spontană se propaga din interpretările sale, sfidînd contingentul. L-am auzit cîntînd ultima oară, cu doi ani în urmă, pe o colină de la marginea Sighetului, cînd se ştia deja grav bolnav. Vocea sa avea amploarea unei rezonanţe a peisajului înverzit, a zărilor largi. În vălurirea amară a unui bocet, era evocată soarta celui ce pleca din viaţa pămîntească, întins în copîrşeu, singur, alături doar cu Dumnezeu. Cutremurătoarele imagini melice au stîrnit lacrimile ascultătorilor. Era despărţirea cîntăreţului însuşi de lume, seninritualică, aşa cum cerea cuviinţa străbună. Dar cîte n-aş mai putea să-mi amintesc în legătură cu Zubaşcu! În ipostază de poet, el dorea, astfel cum mi-a spus deseori, să fie socotit o simplă verigă în lanţul generaţiilor, o fragilă legătură între absolutul trecutului şi absolutul viitorului. De aici modestia fundamentală a eului său, care se smerea în faţa umanităţii locale, parte organică a umanităţii întregi. Zubaşcu nu făcea caz de individualizare, nu era ros de ambiţia unei cazuistici distincte. De aici suflul epopeic al multora din stihurile sale, substratul lor exponenţial, similifolcloric. Tonalitatea declarativă ce li s-a reproşat nu era decît contractul vocii personale cu cea generică. Lucrurile s-au schimbat întrucîtva, cînd poetul-cîntăreţ s-a simţit damnat printr-o boală fără scăpare. În acea ultimă perioadă, a produs un excepţional jurnal „de criză”, înregistrînd pe larg, cu o pedanterie a sensibilităţii, fazele maladiei, tratamentele, mediile spitaliceşti. Neîmplinirea ca simţămînt difuz căpăta acum preciziuni, termene dramatice. Avem a face cu o depoziţie de poet, prevăzută cu fişele unui realism iradiant, precum un alibi al suferinţelor. Cu o „cronică a unei morţi anunţate”, care ne poartă gîndul la Vizuina luminată a lui Max Blecher. Şi cum să închei această tristă însemnare, fără a aminti marea, memorabila pentru mine generozitate a lui Ion Zubaşcu, care, pe cînd eu însumi eram foarte bolnav, mi-a făcut rost de un medicament rar, cu binefăcă- tor efect? Dacă între noi, scumpul meu confrate, se aşterne provizoriu o perdea de întuneric, dă-mi voie să-ţi urez din inimă „Noapte bună!”