Poate că ideile care au fost abandonate fiindcă s-a abuzat de ele ar trebui revizitate periodic pentru a se vedea dacă nu mai pot folosi. De exemplu, specificul naţional. De n-ar fi luat drept un dat metafizic, ci ca o stare de fapt, pe care o poţi modifica în timp, dar ţii seama de ea, s-ar găsi unele explicaţii şi soluţii ale unor fenomene cum ar fi comportamentul într-o perioadă de criză. Nu ca să ajungi la concluzia că la noi oricum nu se poate nimic, dar pentru a afla ce se potriveşte şi ce nu. Tristeţea e că ni se potriveşte, pare-se, ca o instanţă exterioară să ne impună măsuri. Lăsaţi de capul nostru, o luăm razna de tot.

Scrisoare entuziastă a lui Pierre: au scăpat de Sarkozy! Să-i spun cum se văd lucrurile de la noi. Îi răspund diplomatic, adică în doi peri.

Să critici puterea este, ştie toată lumea, salutar. Să strigi, ca în rafinatele noastre tribune, „Aţi mâncat bătaie!”, mi se pare trist.

N-ai crede, dar există şi cenzură benefică. Scrisesem câteva rânduri dure despre fostul guvern, cărora le-a venit rândul să apară tocmai în săptămâna când a căzut în parlament. Dându-şi seama că ar fi ca o copită a măgarului (alţii, n-o evită), Nicolae le-a scos. N-a apucat să mă prevină. Când ne-am întâlnit, i-am spus: bine ai făcut!
Despre guvernul actual aş putea să scriu fără grijă, că pe ăsta nu-l mai clinteşte nimeni, mai ales după alegeri, dar nu vreau să poluez.

Discuţii numeroase despre plagiat. E evident că internetul nu permite să se menţină actualul sistem de doctorantură. Un moment, mă gândesc că s-ar putea înlocui cu o serie de discuţii aprofundate cu membrii comisiei. După aceea, îmi aduc aminte că o asemenea discuţie e prevăzută şi acum. La susţinere, referenţii fac observaţii şi pun întrebări, iar doctorandul răspunde. Sunt ani buni – de pe vremea doctoratului lui Gheorghe Crăciun – de când n-am auzit alt răspuns decât: „Mulţumesc membrilor comisiei pentru observaţiile făcute. Voi ţine seama de ele.” De altfel, membrii comisiei nici nu le prea mai fac. Ce trebuie reformat, în toate privinţele, este poporul nostru grav bolnav. De zeci de ani încearcă ţara asta să dea de fund, de unde să se poată sălta.

Maxone ne trimite o invitaţie la ceremonia de absolvire. „Ar fi fost plăcut dacă aţi fi putut…” Ce si condiţional! Păcat că n-a avut şi probă de română la bacalaureat.

À propos. T mă roagă să scot din vitrină fotografia lui Maxone din ziua primei comuniuni. Pare atât de trist, încât îi face rău. Poate că numai pare, însă este expresia unei tristeţi reale care a tulburat sufletul lui de copil. Nu pot, îi spun lui T.

Azi-noapte, îi dădeam lui Marin Mincu adresa noastră. Trăia undeva într-o ţară îndepărtată. Într-adevăr.

Secvenţă de televiziune: pe o cucoană sfioasă nevoie mare, un pedagog emerit, care numai în nas nu poartă cercei, o învaţă să se dezbrace în pielea goală în faţa unei săli. Pentru un om luminat (ca mine), cele două aspecte – showul şi terapia – se exclud. Pentru cei căzuţi la nivelul televiziunilor, se includ.

Radu Sergiu Ruba:
Unul e năsos altul inginer

Citesc corespondenţa lui Cioran cu Wolfgang Kraus. Scrisorile au ceva, cum să zic, poate înduioşător, din cauza frazei oarecum simple, datorate probabil germanei lui nu prea bogate. Îl simţi mai mult pe om decât pe scriitor.

E cel pe care-l căutam: desprins dar nu indiferent, lipsit de ambiţii, fără dorinţă de putere. Dacă nu era acneea lui juvenilă, ar fi fost omul ireproşabil al culturii româneşti. Spun „româneşti” pentru că, deşi scriitor francez, a fost român. Iar dacă nu i se poate reproşa nimic este pentru că n-a urmărit nimic. Spune că-şi suportă viaţa fiindcă o trăieşte ca pe un concediu. Înţeleg mai bine de ce ţin aşa de mult la el.
(Dând şi alt înţeles cuvântului, spune – citat în jurnalul succint al lui W. Kraus care completează volumul –: „Concediul e noua religie a Occidentului.” Ar fi de adăugat că, pe lângă credincioşi, există şi sfinţi, chiar şi martiri ai concediului, oameni care s-au născut cu concediul în ei, de unde unii, martirii, au fost smulşi. Eu, trecând peste micile – sau mai marile – accidente de parcurs care încă intervin, m-am întors în concediul placentar – şi de aceea sunt aşa de mulţumit.)

Refuzul lui de a se lăsa prins de sistemul mediatic: „Când faci compromisuri, pericolul de a deveni convenţional sau de a te crede important este imens. Întreaga viaţă am trăit deoparte; nu vreau să joc acum vreun rol numai pentru că am norocul să fiu bătrân.” Compromisurile nu le-am evitat, dar am şi eu norocul de a fi bătrân.

Înştiinţat că i-au venit la bancă nişte bani, intră în panică la temerea că, pentru aceeaşi lucrare, era plătit de două ori. Îl roagă pe Kraus să intervină la editură ca să-şi ia banii înapoi.

W. Kraus confirmă contrastul dintre nihilismul autorului şi om: „Un om de o bunătate deplină.” Şi: „…în practica diurnă e omul pe care te poţi bizui cel mai mult, omul cel mai săritor.” Confirmă şi vorba lui Paleologu: „E atât de pesimist pentru că e fericit.” Kraus: „E admirabilă atitudinea lui, din care emană bucuria de a trăi…”

Liiceanu are eleganţa de a publica o însemnare foarte critică despre filmul lui: „Toate acestea sunt aşa cum şi-l imaginează un cititor de departe, din provincie, pe catastroficul Cioran.”