Pentru că bunicul Victor mi-a povestit, de când a fost el cioban la munte, despre un ungurean şi un moldovean care au ucis un oltean să-i ia oile. „Păi, tataie, asta e o baladă, o poezie. Cred că ai învăţat-o la şcoală. De-acolo ştii povestea. Cine ştie dacă s-a întâmplat cu adevărat!”, „Bă, dacă îţi spun io că aşa a fost! Povesteau ciobanii ăi bătrâni. Şi ăla, care a făcut poezia aia, crezi că i-a venit lui aşa să scrie o scorneală!? Ascultă-mă pă mine: l-au omorât c-avea oi multe şi cu lâna miţoasă!”,

pentru că, după înflăcăratul şi teribilistul meu discurs ateu de la cei 16 ani cioranieni, bunica Margareta s-a îndoit: „Io mai ştiu, mamă!? Uneori mă gândesc şi io că poate Dumnezeu e, aşa, o lege dată de ăi mari ca să-i ţină pe oameni în frâu”,

pentru că bunicul Toma nu pleca nici măcar să cumpere pâine de la Cooperativă fără pălărie şi baston şi fără să-şi dea cu ulei pe păr şi pentru că, îndemnat să joace de mine (aveam 11 ani), a pierdut în autogară la Alba-Neagra toţi banii pentru operaţia de hernie; dar nu m-a spus lui tata,

pentru că bunicilor Elena şi Victor, C.A.P.-ul nu le-a lăsat decât curtea casei şi, timp de 40 de ani (practic toată tinereţea lor) au muncit pentru alţii şi până şi cenuşa din sobă o aruncau pe pământul colectivului; iar când, în 1990, şi-au văzut din nou în curte caii, căruţa, plugul, vacile, oile şi alte orătănii luate de comunişti, s-au pus pe plâns ca doi copii; aveau amândoi 64 de ani,

pentru că atunci când eram neastâmpărat şi făceam vreo boacănă, bunica Elena mă boscorodea cu „Sări-ţ-ar nasu’, să-ţi sară!”, iar bunica Margareta mă făcea „născocor” şi n-am ştiut ce înseamnă asta până în liceu când am citit Ţiganiada,

pentru că bunicul Victor m-a învăţat să dau cu coasa punându-mi o pălărie sub braţ care nu trebuia să cadă şi pentru că el chiar credea că n-o să mai apucăm ziua de după eclipsă şi ne privea încurcat pregătindu-ne tacticos ochelarii speciali: „Bă, păi scrie la Carte...!”,

pentru că bunica Margareta m-a învăţat că nu contează dacă nu am haine frumoase, important e să fie curate şi să am întotdeauna batistă în buzunar, pentru că s-a pus pe plâns când nu am vrut odată să merg cu ea la biserică şi pentru că încă îmi mai trimite borcane cu miere „să am la Bucureşti”,

pentru că bunicul Toma, tâmplar fiind, şi-a făcut singur sicriul şi, din când în când, se urca în podul casei şi se aşeza în el să vadă dacă nu cumva s-a îngrăşat (un timp l-a umplut cu boabe de fasole), dar mai ales pentru că avea tot timpul rumeguş prin barbă şi-i miroseau frumos obrajii a lemn,

pentru că bunica Elena, până să ne dăm noi seama, a mâncat prima banană din viaţa ei cu coajă cu tot; pentru că se spăla pe dinţi frecându-i cu nisip din curte (acum, e-adevărat, nu prea mai are dinţi) şi a făcut prima injecţie din viaţa ei pe la 60 de ani,

pentru că bunicul Victor m-a învăţat cum se prinde peşte noaptea cu furculiţa şi felinarul şi cum se face delicioasa salată de raci şi pentru că a ţinut-o pe iapa Cezara 24 de ani (eram născuţi în acelaşi an),

pentru că, întorcându-ne într-o noapte pe sub un cer plin de stele de la o mătuşă, bunica Margareta mi-a spus: „Ştii tu câte stele erau odată pe cer!? Păi când eram eu mică, tot cerul era numai stele! Acum abia au mai rămas câteva. Le-au distrus ăştia cu rachetele lor cu tot!”,

pentru că bunicul Victor mănâncă dimineaţa pe stomacul gol ardei iute pe pâine şi la 74 de ani mai era în stare de un strop de amor,

pentru că bunicul Toma nu putea fi convins că placa de surfing nu are motor şi pentru că atunci când mi-am pus Metallica la casetofon m-a întrebat cine are drujbă în bloc,

pentru că bunica Margareta spune „cadavru” în loc de „calvar” şi pentru că, după ce i-am explicat de ce încă mai iubesc o fată care m-a dezamăgit şi de ce sufăr după ea deşi şi eu i-am greşit, a stat puţin pe gânduri şi mi-a spus: „Io, ştiu, mamă! Parcă nici cuvintele ăstea nu mai spun cum era odată”,

pentru că, văzându-mă la vârstă de-nsurat, bunicul Victor mi-a ţinut o lecţie memorabilă: „Bărbatu’, aşa e el, până să-nsoară umblă cu mai multe femei, aşa şi trebuie, că dacă nu poate îi zic femeile prost, dar dacă le dovedeşte îi zic hoţ, şi mai bine să-i zică hoţ decât prost! Bărbatu’ trebuie să vadă cam o juma de an cum e firea femeii, dacă-i blândă sau dacă-i caţă, dacă să-ncuruie la trebi sau dacă e bărbată, şi dup-aia s-o ia dacă e de luat! Bărbatu’ nu trebuie să tragă-n draci şi muierea-n diavoli, unul să zică hăis şi altul cea, şi s-asculte femeia pă omu’ ei, să nu fie colţată şi să-l beştelească, da’ şi bărbatu’ să facă ce zice muierea lui dacă e bine, adică să să-mpace şi să chibzuiască amândoi. De la bărbat femeia vrea o dragoste, o înţelegere, s-o sprijoane şi s-o... vorba aia, s-o respecte mereu cum trebuie. Dacă omu’ nu e bărbat, femeia pleacă, nu stă şi e rău dacă să lasă unul pe altul şi să dau başca. De-aia bărbatu’ şi femeia să caşte bine ochii când s-aleg, să nu ajungă dup-aia de râsu’ lumii şi copiii să se-mpartă. Că ie păcat!”,

pentru că în timp ce urmăream ştirile la televizor, bunica Elena ne-a întrebat scurt: „Maichia, femeia aia care vorbeşte acolo, ea vede la noi în casă?”. Rămaşi perplecşi (mie îmi zburase mintea deja la Orwell), i-a răspuns bunicul Victor: „Bă, că proastă mai eşti! Păi cum crezi tu că aia poate vedea în acelaşi timp în toate casele din ţara asta!?”,

pentru că bunica Margareta a vrut să citească o poezie scrisă de mine şi după ce a citit-o a venit să mă îmbrăţişeze şi să-mi spună să am grijă să nu mă îmbolnăvesc: „De ce îmi spui asta?”, „Păi cum, mamă, ce poezie tristă!”, „De ce crezi matale că e tristă?”, „Păi nu zici tu că amintirile sunt ca un ghem de sârme ruginite? Se vede, mamă, că suferi mult!”,

pentru că atunci când i-am povestit că al doilea etaj al Turnului Eiffel e mare cam cât curtea casei, bunicul Victor a spus: „Adică cum, mă!? Vrei să spui că dacă urc carul cu boi acolo îl întorc fără să încârceiez oiştea?”,

pentru că după ce îşi cumpără vreo cămaşă de la second-hand tot pe mine mă întrebă dacă nu cumva îmi place să mi-o dea mie; pentru că nici unul nu mai pricepe cum la 25 de ani încă n-ai terminat-o cu şcoala şi pentru că se plâng că vremurile sunt grele de tot, însă tot cu Iliescu votează,

pentru că sunt oameni buni şi au păcatele lor, pentru că nu au carte şi m-au crescut bine, pentru că muncesc încă incredibil de mult pentru trupurile lor împuţinate de bătrâneţe şi boală, pentru că sunt înţelepţi şi naivi, pentru că sunt primitivi şi candizi, pentru că au intuiţii extraordinare, pentru că au cele mai frumoase amintiri şi ştiu cele mai incredibile istorii, pentru că din puţinul lor mereu mi-au dat bani să merg la mare şi să mă duc cu fetele la discotecă, pentru că mi-au făcut copilăria de vis (La Medeleni e nimic), pentru toate astea şi pentru atâtea care se amestecă indistinct cu sentimentele cele mai intime ce nu pot fi totuşi rostite aici, am scris acest articol închinat lor. Acum, că m-am făcut mare.