Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Nirvana de Daniel Cristea-Enache

Întâmpinată cu zâmbete ironice ori contestată în chiar premisele coagulării ei, considerată găselniţa publicitară a unor critici cu ambiţii de mentori (care ar fi inventat fenomenul pentru a se pune pe ei înşişi în valoare), generaţia poeţilor "milenarişti" are câteva nume pe care numai spiritele răuvoitoare sau complet opace la poezie le pot ignora. Marius Ianuş şi Ruxandra Novac, Claudiu Komartin şi Dan Sociu, Teodor Dună şi Dan Coman, Elena Vlădăreanu şi Zvera Ion sunt voci distincte în literatura ultimilor ani şi autori care diferă unul de altul până într-atât încât e greu, dacă nu imposibil, să le găseşti o notă comună, supraindividuală, un specific generaţionist de toţi inhalat şi exhibat. Generaţia 2000 pare mai mult un termen-umbrelă, adecvat varietăţii de poetici şi tendinţe, pluralităţii de coduri artistice. Într-o mai mare măsură decât la componenţii promoţiilor anterioare, lumea fiecăruia dintre aceşti poeţi e una personală, de uz propriu, cu margini bine trasate; şi greu reductibilă la idei critice preconcepute. "Aerul timpului", contextul Tranziţiei, limbajul determinant, realismul, expresionismul şi alte asemenea elemente de analiză sunt cu totul insuficiente pentru a prinde substanţa volatilă a poeziei tinere, structura ei de sensibilitate. În fond, orice experienţă lirică autentică îşi inventează reperele, cerând criticii un serios efort de adaptare.

Nu altfel stau lucrurile cu volumul Amazon al tânărului Ştefan Manasia, poet clujean discret în manifestări, "cuminte" socialmente, atât de discret şi atât de cuminte, încât debutul său editorial (Amazon şi alte poeme, Editura Tritonic, 2003) mi-a scăpat. Nu l-am citit şi nu l-am comentat în serialul de cronici dedicate debuturilor, din "Adevărul literar şi artistic"; o fac acum, profitând de iniţiativa Editurii Vinea de a retipări cartea, în colecţia intitulată Ediţia a doua. Ceea ce atrage imediat atenţia în versurile sale este ceremonialul cu care vizionarismul înfăşoară şi desfoliază realul. Cadrul este cu totul obişnuit, fără urmă de pitoresc, lumea traversată fiind una apropiată până la familiaritate. Un râuleţ, Nadăşul, "ca o pastă îngălată", Ostroveniul "toxic şi sfânt", Dâmbu Rotund şi Jupâneştii, Mănăşturul apar, fără prea multe fasoane, din realitatea imediată, topindu-se de obicei în pasta biografică a poeziei, în "lumina primelor amintiri". Amazonul din titlul volumului nu este un element de decor suprarealist ori un ingredient exotic care, adăugat la cele autohtone şi regionale, să dea o sinteză simbolic-geografică. Îmi pare metafora centrală, structurantă, cuprinzând în meandrele şi adâncimile ei căutările autorului şi sugestiile poeziei sale. Este "cursul negru al sângelui", "cerneala neagră, strălucitoare şi oribilă" cu care poetul îşi transcrie experienţele lăuntrice, iluminările, pornind de la cele mai banale scene de viaţă pentru a le transcende spectaculos. Precum într-unele din versurile de tinereţe ale lui Mircea Cărtărescu, dar cu o superioară plasticitate vizionară, "descrierile" sunt de fapt derapaje bine controlate în fantastic, sub o lumină spectrală, "lichidă, nelumească şi înspăimântătoare": "ţăranul sâsâia ca un şarpe. câinele scheuna. manasia traversă/ podul gustând deja mireasma căminului, călăuzit asemenea/ piloţilor de luminile de aterizare// căminul ancora în nămol ca un portavion strălucind în/ dimineaţa tulbure, emanând o căldură stranie, ameţitoare,/ călăuzindu-şi noul venit printre şiruri de ouă de libărci/ fosforescente ca nişte neoane, printre costumele portocalii ale/ ceferiştilor (...) atent la lumea aceea, manasia se uită într-o parte, salutând/ cu multă afecţiune la rându-i, până ce lumea,/ rotundă şi aurie, umplută cu săpun, explodă// şi se auzi un pleoscăit şi se auzi un schelălăit când manasia/ şi primul ceferist îşi uniră privirile într-o limbă de şarpe./ limba încremeni// ţăranul se depărta apropiindu-se de cei doi// îndărăt nadăşul gâlgâia// un braţ nevăzut îl chema pe câine-n adânc. el îşi mieuna/ tristeţea şi, mieunându-şi-o, se rotea. printre gunoaie şi/ ferigi. valuri de noroi. bidoane de bere şi cola săgetau luciul/ ca nişte fregate. desenau în torent chipul morţii" (Amazon). Înecarea unui câine orb de către stăpânul căruia nu-i mai foloseşte este scanată lent, clipele fiind dilatate şi gesturile descompuse în secvenţe cinetice halucinante. Fundalul realist, jegos, valurile de noroi cu gunoaie şi ferigi, bidoane de bere şi coca-cola reprezintă suportul de pe care imaginaţia se înalţă, într-o spirală caracteristică. Visele "sofisticate" şi "uimirea cu care totdeauna am cuprins lumea" sunt lentilele poetului, instrumente ori dispoziţii lirice cu care el caută interstiţiile realului, pentru a-l pătrunde şi modifica din interior. Fiecare fapt, cât de mărunt, şi orice fărâmă de realitate capătă semnificaţie, elementele ajungând (ca în elegiile abstracte ale lui Nichita Stănescu) să facă una cu conştiinţa ce le percepe şi integrează. Din acest punct de vedere, poemul de maximă relevanţă e complicatul, laboriosul Ancoră-de-pescuit, unde, mai întâi, asistăm la "alianţa secretă" cu un păianjen, "osmoza dintre creierul uman şi cel primitiv/ dintre visele sofisticate şi impulsurile de lumină albastră/ dintre uimirea cu care totdeauna am cuprins lumea/ şi încântarea cu care ochii lui îmbrăţişează prada"; după care, o dată cu rememorarea unui episod din copilărie, plonjăm în plină revelaţie. Din nou, versurile sunt memorabile prin intensitatea viziunii care le susţine: "mă trimiseseră pe deal, eu şi ţărănuşii, să culeg mure./ îmi legaseră o oală de pământ la brâu, cu un cordon./ ceilalţi umpluseră, sporovăind, sacoşele,/ eu leneveam, gustând/ de pe fiecare rug. priveam rugii şi bălăriile fantastice:/ trăiam o bucurie exasperantă,/ plantele erau eu erau mintea mea, peisajul ei reprezentat în concret./ ştiam asta şi mă durea să n-o pot pune în cuvinte.// L-am descoperit într-o grădină, pe tijele uscate/ ce susţineau inflorescenţa unei buruieni./ întins, în toată splendoarea, în reţeaua anume/ compusă de el./ se deschidea ca o floare a venerii în braţele buruienii.// agresiv arogant aristocrat fără prieteni fără duşmani/ dacă l-aş fi atins, nu m-ar fi muşcat.// o viespe uriaşă lichefiată: picioroange de antracit/ pictate cu galben./ (deschis) floare a venerii în braţele buruienii./ aştepta pule de gândăcei şi de muşte,/ pule de buburuze şi de cărăbuşi,/ pulă de furnică şi pulă de vaca-domnului/ trompe fastuoase de fluturi-curtezani:/ le dizolva măruntaiele (iată SYNTHEZA)/ ei acceptau cu voluptate şi umilinţă (ASCEZA)/ vedeam în el voinţa divină, învăţătura revelată./ îi pândeam pe ceilalţi: mi-era teamă de răutatea,/ de insectarele, de neştiinţa lor sacră./ aş fi urlat şi blestemat, au plecat./ fiara coborî de pe plantă neobservată./ O cunoscusem: trăisem cea dintâi experienţă adevărată./ am încercat să plâng, n-am izbutit./ voiam să mă sinucid, n-am făcut-o./ soarele se scufunda în calcarul translucid al dealului./ dealul sub mine lumina".

Nimic obscen în evocarea directă a mărunţelului, dar indispensabilului organ al gândăceilor şi muştelor, buburuzelor şi cărăbuşilor; şi, de asemenea, nici o inflexiune egolatră în crearea acestui personaj, manasia, cu un nume şi o identitate proprii autorului. Poetul clujean se află la ani-lumină de violenţa lexicală a fracturiştilor şi de atitudinea lor protestatară, detaşându-se de propriul eu şi transformându-se din subiect în obiect al poeziei pe care o scrie. Îşi priveşte protagonistul din afară, cu deplină luciditate, schiţând rareori câte un profil ce ar putea fi considerat, cu greu, elogios (,viaţa îi va fi parazitată de vise şi lene, de venin şi orgoliu,/ de puritate şi nepăsare") şi privilegiind tocmai momentele în care conştiinţa, strălucitoare, se dispensează de corpul-recipient. Proiectarea în Nirvana este posibilă, mai ales prin bucla ajutătoare a formaţiei titulare, trupa de rock alternativ a lui Kurt Cobain care a sucit minţile unei întregi generaţii. Dacă anarhismul lui Marius Ianuş are culoare socială, dar conţinut hiperindividualist, "profeţiile" lui Ştefan Manasia iau forma, tiparul şi lumina extazului pur: "îmi contemplam deodată aura anorexică:/ eram profeţii grunge dumnezeii dezechilibraţi ai oraşului/ chipurile noastre, pe dig, unul în faţa celuilalt/ străluminau aceeaşi eczemă// (...) atunci eu şi Cosmin Badea am avut revelaţia/ auzeam dilatându-se cochilia melcului acvatic/ simţeam unduirea hidrei a giganticei lipitori vişinii/ perişorii de pe antenele moliei cum captează feromonul înţelepciunii". "Am văzut, pe dig - continuă ironic autorul -, burţile totemice ale grăsanelor/ sub cremele hidratante, trupurile acelea ametafizice...", dar poezia, laolaltă cu experienţa transfiguratoare, deja s-a încheiat.

Un volum de mare forţă al unui poet tânăr, puţin cunoscut încă, dar adevărat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara