Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Nimic despre poezie de Cosmin Ciotloş

Marta Petreu, Jocurile manierismului logic, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Iaşi, Polirom, 2013, 224 pag. Reeditată acum, cu revizuiri şi completări (după o primă ediţie apărută în 1995), cartea Martei Petreu nu şi-a spus încă în literatura română ultimul cuvânt. Cei care au citit şi restul volumelor de eseistică ale autoarei (Teze neterminate, Ionescu în ţara tatălui, Filosofia lui Caragiale, dar şi, mai ales, Diavolul şi ucenicul său...) ştiu că, de fapt, e vorba de un continuum: destule din observaţiile de ici s-au topit colo.

Unele, de tot mărunte, altele, substanţiale. (Cum e şi cazul a două capitole ale lucrării de faţă, considerate redundante după ce au evoluat, fiecare, în câte-un studiu independent). Cert este că, într-un fel sau altul, logica a însoţit-o întotdeauna pe Marta Petreu în riguroasele ei demonstraţii. Chiar şi atunci când adversarii i-au reproşat o prea bună cunoaştere a acesteia (ca în situaţia studiului despre „extremismul moderat” al lui Mihail Sebastian, când i s-a imputat cu promptitudine apelul conştient la sofisme).
Nu am de gând să insist, acum, asupra structurii Jocurilor manierismului logic. Au făcut-o alţii atunci când trebuia. Destul să amintesc că, iniţial, cartea fusese concepută ca un vademecum pentru elevii de la Liceul „Emil Racoviţă” din Cluj (unde Marta Petreu a predat după absolvirea facultăţii). Şi că scopul ei era acela de a ilustra cu exemple din literatură cel mai interesant, probabil, capitol al logicii: acela legat de numeroasele tipuri de abateri (spontane sau premeditate, adică paralogisme şi, în sensul cel mai strict, sofisme). Că ulterior, proiectul acesta s-a dezvoltat într-o teză doctorală (şi implicit în forma finală a cărţii), e mai puţin important. Grosso modo, marele merit al Martei Petreu e acela de a face accesibil (printr-un remarcabil instinct al proprietăţii termenilor şi printr-o, iarăşi, remarcabilă putere de sinteză şi ordonare) un teritoriu care, de obicei, e expediat colocvial. Erori de logică sesizăm cu toţii (uneori mai multe decât sunt) în polemicile pe care le purtăm sau le urmărim. Nu ştim, însă, să punem degetul pe rană, să indicăm exact unde greşeşte preopinentul (sau opinentul) în discursul său. Ne comportăm adică, întocmai ca personajele sadoveniene din specia lui Ionuţ Jder. Suntem isteţi şi abili. De sofisme (de limbaj şi, respectiv, extra dictionem) n-am auzit. Sau am auzit vag. Cu atât mai mult ne încurcă (inclusiv în pronunţie) sintagme ca ignoratio elenchi ad baculum, sau, din altă categorie, fallacia a dicto secundum quid ad dictum simpliciter. De vină e, cu siguranţă, şi precaritatea studiului limbii latine (a limbilor clasice, în general) în şcoli. Dar şi, de ce să n-o spunem, faptul că aceste tipare aparţin, în fond, jargonului profesional al logicienilor. Şi alte ştiinţe îşi au codificările lor specifice, pe care, noi, ceilalţi, le privim, de obicei, ca pe simple metafore şi le explicăm bătrâneşte, apelând la tot soiul de false friends (cine ştie, de pildă, ce vasăzică, în matematică, o mulţime numărabilă?). Numai că, intuiţia ne spune, de logică ne folosim mai des.
Pe lângă extrema claritate a explicaţiilor (datorată şi exemplelor bine alese), studiul Martei Petreu mai are o miză extrem de importantă. Aceea de a trata toate aceste abateri nu ca pe nişte capete de acuzare (căci da, în discursul public, apelul la sofisme e, fără doar sau poate, condambabil), ci ca pe nişte premise ale expresivităţii literare (deci dincolo de acuze şi de pledoarii). Fiindcă, folosite cum se cuvine, aceste manierisme logice nu sunt, ca tropi, inerte. Ele emoţionează sau amuză. Inconştient, plac. (Dovadă cărţi precum Alice în Ţara Minunilor sau dialogurile savuroase ale lui Caragiale). Ideea Martei Petreu de a pune în legătură sofismele unor Protagoras din Abdera, Prodicos din Ceos sau Gorgias din Leontinoi cu manierismul tipologic (investigat până la epuizare de G.R. Hocke) e, pur şi simplu, strălucită. În felul acesta, exemplificările oferite depăşesc stadiul de oarecare exponate didactice, tinzând, la limită, spre stilistică şi, de ce nu, chiar spre critică literară.
Totuşi, ceva esenţial referitor la această carte a scăpat de fiecare dată comentatorilor: relaţia extrem de distantă pe care o întreţine ea cu poezia. Spun extrem de distantă şi simt nevoia să adaug: neverosimil de distantă. Fiindcă, în context, nimic nu reuşeşte s-o explice. În fond, abaterile diagnosticate de autoare sunt consubstanţiale cu abaterile pe care structuraliştii de felul lui Jean Cohen le-au identificat ca esenţiale pentru poezie (ca să nu-l mai invoc pe Macedonski, cu arhicunoscuta lui butadă despre „logica poeziei”). În plus, manierismul s-a manifestat cu precădere în poezie (cum se poate constata şi din distribuţia deja amintitului Hocke). Şi atunci ?
O nedumerire suplimentară stârnesc câteva fraze din Cuvântul înainte al acestei ediţii a doua. Scrie Marta Petreu: „Din 1981 şi până în 1990, mi-am cernut toate lecturile prin sita logicităţii, doar-doar o să reuşesc să găsesc exemple literare pentru toate tipurile de sofisme existente. Cel mai grozav cadou pe care mi-l putea face cineva în perioada aceea era un sofism. La vânătoare de sofisme, am citit cărţi de logică şi de istoria filosofiei, opera lui Caragiale, pe care atunci l-am descoperit în grandoarea inteligenţei lui, opera lui Eugen Ionescu ş.a.” (p. 9). Intervalul evocat este exact acela în care autoarea s-a făcut remarcată în primul rând ca poetă. Membră a selectului club din jurul revistei „Echinox,” alături de congeneri ca Petru Romoşan, Emil Hurezeanu sau Ion Mureşan, ea debuta chiar în 1981 cu un volum, Aduceţi verbele, entuziast primit de critică (prima cronică fiind semnată chiar de Nicolae Manolescu). Avea să urmeze, doi ani mai târziu, în 1983, o a doua carte de versuri, Dimineaţa tinerelor doamne. E greu de crezut că, exact în această perioadă de emulaţie, de emergenţă, Marta Petreu, chiar uitase de poezie, aşa încât să-şi concentreze lecturile asupra altor genuri. Să nu- şi fi citit ea nici măcar colegii de generaţie, din Bucureşti, Iaşi, Timişoara sau (mai aproape ca oricare alt nucleu) Cluj ? Cu totul improbabil. De altfel, a mărturisit chiar recent într-un interviu că „distanţa dintre Bucureşri şi Cluj era, pe vremea aceea, mai mică decât azi, repede ne suiam într-un tren de noapte şi ajungeam la Bucureşti, la un cenaclu sau în vizită la „Amfiteatru”. Să nu-i fi „cernut” şi pe aceştia prin acelaşi filtru? Încă o dată, cu totul improbabil.
Mai ales că unii chiar aveau de oferit din belşug asemenea daruri nepreţuite. (Doar că, ştim de la Vergiliu, timeo danaos...). Cazul lui Ion Mureşan, care a debutat în acelaşi an şi la aceeaşi editură (Cartea Românească) mi se pare, dintre toate, cel mai elocvent. Cartea sa de iarnă abundă în sofisme. Începând chiar cu primul poem, Glasul, plin de precauţii învăluitoare, dornice să creeze confuzie şi să fascineze prin retorică: „Nu vorbesc în numele voluptăţii dar lucrurile le ating/ cum coapse de femeie aş atinge.” Avem aici, cu formula aristotelică binecunoscută, o veritabilă „respingere”. Altundeva, şi mai clar, acelaşi Mureşan atinge apogeul: „La graniţele memoriei e atîta de frig încît/ dacă o lebădă ar fi împuşcată/ în rană un bătrîn ar putea locui.// La graniţele memoriei e atîta de frig încît/ numai vecinii stau pînă în brîu în făină de lemn şi cîntă/ numai vecinii – ca nişte flăcări verzui.” Las cititorilor plăcerea de a urmări literal aceste versuri şi de a constata care e mecanica lor internă.
De ce totuşi Marta Petreu a ocolit poezia în demersul său? Poate pentru că, decodând-o astfel, i-ar fi anulat misterul în care, ea însăşi, ca poetă, era nevoită să creadă. Poate pentru că i-ar fi fost prea la îndemână (genul fiind, prin natura lui, dependent de ambiguităţi de tot soiul). Poate şi-a menajat, pur şi simplu, colegii, şi-aşa expuşi atacurilor în „Săptămâna” lui Eugen Barbu. Dar l-ar fi putut, la fel de bine, lua sub lupă pe Blaga (care, pe lângă autoritate, avea de partea lui şi argumentul „vechimii”). În fond, acelaşi Mihail Sebastian nu s-a sfiit, în cronica dedicată Poemelor luminii să deconspire trucurile străvezii la care a recurs dintru-nceput poetul. Ce altceva decât un manierism logic e faimosul final al poemului Lumina raiului: „Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:/ De unde-şi are raiul/ lumina? - Ştiu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui !” Şi aşa mai departe.
N-am, trebuie să recunosc, un răspuns clar. Astăzi, la a treia lectură a Jocurilor manierismului logic (prima datând din anii liceului, iar a doua din timpul facultăţii) mi se pare că am în faţă o carte de critică literară oarecum esopică. Marta Petreu vorbeşte despre poezie străduindu-se să evite referirea directă la aceasta. Nu-i exclus să suprainterpretez eu. Dar atunci, mă întreb în continuare, cum se face că în nici unul din volumele ei de versuri, autoarea nu recurge (ca Mureşan şi ca destui alţii) la sofisme. Poemele ei sunt tăioase, au francheţe, nu uită şi nu iartă, flagelează şi, la nevoie, autoflagelează, cad, poate, uneori, în truism, dar, de înşelat, nu înşeală ochiul. Nici măcar atât cât, prin tradiţie, îi este îngăduit literaturii. Să fie întâmplător?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara