Alături de Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas şi de Hristos răstignit din nou, Ultima ispită a lui Hristos rămâne una dintre cele mai cunoscute lucrări ale scriitorului cretan: tradusă încă din 1952, înainte de a fi publicată la Atena în 1955, cartea a circulat în 27 de ţări, versiunea germană fiind reeditată de 12 ori, cea franceză şi engleză de câte opt ori. Trei adaptări pentru teatru şi ecranizarea din 1988 realizată de Martin Scorsese, cu Harvey Keitel şi Willem Defoe în rolurile principale, au consolidat celebritatea lucrării. Kazantzakis inaugurează aici o nouă formă de abordare literară a textelor evanghelice, care va fi exploatată mai târziu de nume precum Norman Mailer, Anthony Burgess sau José Saramago.
„Taina lui Hristos nu e numai taina unei anumite religii; ea este universal umană; în fiecare dintre noi izbucnesc lupta lui Dumnezeu cu omul şi totodată dorinţa arzătoare a împăcării“, scrie Kazantzakis în prologul romanului Ultima ispită a lui Hristos, o cutremurătoare cronică a destinului şi jertfei Mântuitorului.

Nikos Kazantzakis (1883-1957) s-anăscut la Iraklion, în insula Creta. Între 1902 şi 1906 a urmat Dreptul la Universitatea din Atena, apoi, timp de doi ani, şi-a continuat studiile la Paris, unde a audiat cursurile filozofului Henri Bergson. A străbătut Grecia şi lumea în lung şi-n lat, călătorind ca nici un alt scriitor grec. Aflat veşnic în conflict cu autorităţile din ţară pentru opiniile sale îndrăzneţe (asemenea prietenului său Panait Istrati, era ataşat ideilor de stânga), deşi a îndeplinit o vreme şi funcţii publice, a găsit mai multă audienţă în străinătate decât în Grecia. A fost nominalizat în mai multe rânduri la Premiul Nobel.
A primit, în 1956, Premiul pentru Pace la Viena. În jumătatea de secol dăruită literaturii, a fost creatorul unei opere de dimensiuni impresionante: poezie (Odiseea. O continuare modernă conţine 33 333 de versuri, 1938), proză (în afara celebrei Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorbas, 1946, a scris romane care sunt tot atâtea momente de referinţă ale literaturii secolului XX – între care Hristos răstignit din nou, 1948, Ultima ispită a lui Hristos, terminat în iulie 1951, dar publicat în Grecia în 1955, şi Căpitan Mihalis, 1953), dramaturgie, memorialistică (autobiografia Raport către El Greco, apărută după moartea sa, în 1961; cărţile de călătorie ale lui Kazantzakis au reputat, de asemenea, un mare succes), eseuri şi traduceri (Divina Comedie, Iliada, Odiseea etc.). S-a bucurat de celebritate în lume ca nici un alt autor grec, deţinând recordul de traduceri pe toate meridianele.

„O poveste extrem de emoţionantă a unei mari victorii spirituale.“
The New York Times Book Review

„Descriind învierea lui Lazăr, copilăria şi adolescenţa Mariei Magdalena, viaţa de zi cu zi a Martei şi a Mariei, Kazantzakis reconstituie strălucit vremurile biblice, redând chipul uman al figurilor din parabole.“
Times Literary Supplement

Alb-albăstrui se însenina cerul, Nazaretul era cufundat în somn încă şi visa, Luceafărul de dimineaţă suna din clopoţel deasupra pernei, iar lămâii şi curmalii erau încă înfăşuraţi într-un văl albastru-trandafiriu; linişte adâncă; nici cocoşul negru nu cântase încă; fiul Mariei deschise uşa, cearcăne de un albastru-închis încinseseră ochii lui, dar mâna nu-i tremura; deschise uşa, şi fără să se întoarcă înapoi să- şi vadă nici pe mama, nici tata, fără să închidă uşa, părăsi casa părintească pentru totdeauna. Făcu doi paşi, trei, se opri; ca şi cum ar fi auzit două tălpi grele pornind împreună cu el; se întoarse înapoia lui, nimeni. Strânse cingătoarea de piele cu cuie, îşi legă la păr baticul cu pete roşii, luă ulicioare strâmte şi întortocheate, un câine îl lătră cu tristeţe, o cucuvaie simţi că se apropie lumina şi zbură surd, înspăimântată, pe deasupra capului lui. Trecu grăbit pe lângă porţile încuiate, ieşi în grădinile cu livezi; se porniră de-acum să ciripească întâi şintâi puii de rândunele; într-o bostănărie un bătrân era înhămat şi învârtea roata de la fântână; începea ziua.
Nici traistă, nici toiag, nici sandale; şi drumul era lung. Să treacă prin Cana, Tiberiada, Magdala, Capernaum, să ocolească lacul Ghenizaret, să intre în pustiu… Auzise despre o mănăstire de-acolo, despre oameni virtuoşi şi simpli, îmbrăcaţi în veşminte albe ca neaua. Nu mâncau carne, nu beau vin, nu atingeau femeie; se rugau numai lui Dumnezeu şi ştiau ierburile şi vindecau bolile trupului; ştiau tainice descântece şi vindecau sufletul de demoni. De câte ori îi vorbise despre această sfântă mănăstire unchiul lui, rabinul, oftând! Unsprezece ani petrecuse acolo singur, slăvind pe Dumnezeu, vindecând oamenii; dar într-o zi, vai! îl călări ispita, atotputernică, ştii, este şi ea, văzu o femeie, părăsi viaţa neprihănită, îşi dezbrăcă rasa albă, se însură şi i se născu, aşa-i trebuie! Magdalena; pe drept pedepsi Dumnezeu pe cel lepădat de El!
– Acolo voi merge, acolo înăuntru mă voi vârî, sub aripile Lui… murmură fiul Mariei şi iuţi pasul.
Ce bucurie era aceasta, de cât timp dorea cu ardoare, de când era de doisprezece ani, să lase casă şi părinţi, să arunce piatră în urma lui, să scape de amărăciunile mamei, de mugetele tatălui şi umilinţele, care mănâncă sufletul, de grijile zilnice! Să scuture praful oamenilor de pe picioarele lui şi să plece, să se adăpostească în pustiu. Iar astăzi, în sfârşit, dădu una, le-aruncă pe toate înapoia lui, ieşi din roata oamenilor, fu răpit întreg de roata lui Dumnezeu, se slobozi!
Faţa palidă şi amărâtă străluci o clipă; poate cârligele lui Dumnezeu îl agăţau de-atâţia ani ca să-l ducă acolo unde acum, neagăţat de ele, merge de la sine. Începe oare să se unească dorinţa lui cu dorinţa lui Dumnezeu? Nu este aceasta cea mai mare, cea mai anevoioasă datorie a omului? Nu asta înseamnă fericire?
Simţi că i se uşurează inima; nici cârlige de-acum, nici lupte şi strigăte; cu prea multă milostivire veni Dumnezeu la revărsatul zorilor, ca o adiere uşoară, răcoroasă, şi-i spuse: să mergem! Şi deschise uşa; iar acum, ce împăcare este aceasta, ce fericire! „Nu rabd”, spuse el, „voi înălţa capul să cânt psalmul izbăvirii: Tu, acoperiş şi scăpare a mea, Doamne…” Bucuria nu încăpea în inima lui; se revărsa în afară; înainta în lumina dulce a zorilor de zi, în marea milă a lui Dumnezeu – măslinii, viile, semănăturile – şi psalmul bucuriei ţâşnea din rărunchii lui şi voia să urce la cer. Săltă capul, deschidea gura, însă pe neaşteptate suflarea i se tăie; auzi în clipa aceea clar în urma lui alergând cele două tălpi; micşoră pasul, trase cu urechea; ambele tălpi îşi stăpâniră alergarea. Genunchii i se tăiară; se opri, se opriră şi ele.
– Ştiu cine eşti, murmură şi tremura; ştiu…
Dar inima i se întări, se întoarse brusc, să apuce să vadă: nimeni!
De mult soare cerul se făcuse roşuviş iniu, vânt nu sufla, spicele coapte îşi plecau capul şi aşteptau secera. Nimeni, nici animal, nici om, şi câmpul era deschis; numai în urmă, în Nazaret, în una-două case, începea deja să urce fumul; femeile se trezeau.
Inima îi veni puţin la loc: „Să nu pierd timp”, se gândi el, „s-o iau la picior, să ocolesc pe-acolo colina, să mă pierd”… Şi începu să alerge.
În dreapta şi-n stânga lui, de un stat de om semănăturile; aici în câmpia aceasta a Galileei, s-a născut întâia oară grâul; aici şi viţa-de-vie, şi încă se mai târau pe coastele muntelui viile sălbatice. Departe se auzi cum scârţâie un car cu boi; măgăruşii ţâşneau din ogoare, adulmecau văzduhul, îşi ridicau cozile şi răgeau. Apărură primele secerătoare; râsete, taifasuri, secerile ascuţite străluceau, soarele le văzu, se ridică şi căzu pe braţele lor, pe gâturi şi fluierele picioarelor.
Văzură de departe pe fiul Mariei alergând, izbucniră în râsete:
– Pe cine vânezi, bre, îi strigară, cine te hăituieşte?
Dar când se apropie şi-l văzură deaproape, îl cunoscură, tăcură toate, se înghesuiră una în alta:
– Călăul! murmurară ele; călăul, blestemat fie el! L-am văzut ieri cum răstigneşte…
– Priveşte baticul pe care-l poartă; numai sânge!
– Este partea lui din hainele celui răstignit; sângele nevinovatului pe capul lui!
Luară drumul; dar gâtlejul lor se-astupase acum; nu râdeau.
Fiul Mariei trecu mai departe, lăsă în urma lui femeile venite la seceriş, străbătu holdele, apucă viile în jos pe coasta muntelui; văzu un smochin, dădu să se oprească, să rupă o frunză, să o miroasă; tare îi mai plăcea mirosul frunzei de smochin, îi amintea de subsuoara omului. Când era mic, închidea ochii, le mirosea şi i se părea că se vâra din nou la sânul mamei lui şi sugea ţâţă. Dar în clipa în care se oprea şi întindea mâna să rupă frunza, o năduşeală rece îi scăldă trupul; cele două tălpi care alergau în urma lui se opriră şi ele.
Părul i se ridică; cu braţul încă ridicat, îşi trecu privirea împrejur; pustiu, numai Dumnezeu; ogoare umede, frunzele picurau, un fluture, în scorbura unei stânci, se căznea să-şi deschidă aripile ude, să plece.
– O să strig, se hotărî, o să strig, să mă uşurez!
Când rămânea singur pe munte sau la amiază pe câmpul pustiu, bucuria era prea mare?, amără- ciunea era prea multă? sau, deasupra tuturor, teama era prea mare? simţea, peste tot îl înconjura Dumnezeu şi scotea un strigăt sălbatic, ca şi cum ar fi vrut să scape printr-un salt. Când ţipa ca un cocoş, când urla ca un şacal înfometat, când iarăşi ca un câine bătut. Dar în clipa în care deschidea gura să strige, ochi un fluture care se căznea să-şi desfacă aripile; se aplecă, îl ridică încet şi îl puse sus pe o frunză de smochin, pe care începuse s-o bată soarele.
– Fratele meu, murmură el, fratele meu… şi-l privea cu milă.
Lăsă în urma lui fluturele să se încălzească şi se aşternu iarăşi la drum; şi îndată se auziră în surdină, pe pământurile umede, câţiva paşi în urma lui, tălpile. La început, când porniră din Nazaret, răsunetul lor părea că ar fi venit de foarte departe şi foarte uşor; încet-încet, prindeau curaj, se apropiau, peste puţin, se gândea fiul Mariei, înfiorându-se, peste puţin or să-l ajungă. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu”, murmură el, „dă s-ajung repede la mănăstire, înainte de-a apuca să se năpustească asupra mea.”
Soarele cuprinse acum câmpul, lovea păsările, animalele, oamenii, un vuiet amestecat urcă de pe ţarini, capre şi oi se mişcară pe coasta de munte, ciobănaşul începu să cânte din fluierul său, lumea se îmblânzi. Peste puţin, îndată ce va prinde dincolo, în stânga lui, plopul uriaş, are să vadă iubitul său sat vesel, Cana. Când încă nu-i mijiseră tuleiele şi încă nu-l agăţase Dumnezeu în cârlig, de câte ori nu venise cu mama lui la bâlciurile zgomotoase! De câte ori nu privise şi el cu mândrie fetele din toate satele din jur cum joacă sub acest plop mare cu frunziş des de se sfărâma voios pământul! Dar odată, când era de douăzeci de ani, şi stătea tulburat sub plop şi ţinea un trandafir…
Se înfioră. Apăru iarăşi pe neaşteptate înaintea lui Aceea, în taină sărutată, de o mie de ori sărutată, şi-avea ascunse la pieptul ei, în dreapta soarele, în stânga luna, şi urcau şi coborau, înapoia veştmântului străveziu, ziua şi noaptea…
– Lasă-mă! Lasă-mă! M-am rânduit lui Dumnezeu şi mă duc să-l întâlnesc în pustiu! strigă şi porni la drum.
Trecu de plop, se întinse înaintea lui Cana – case joase văruite, terase pătrate, aurite de grânele întinse la uscat şi dovlecii mari. Cu picioarele goale atârnând, copilele treceau printr-o aţă de bumbac ardeii aprinşi şi-i puneau salbe caselor.
Trecu, cu ochii plecaţi, de cursa aceasta a Satanei şi se grăbea să nu vadă pe nimeni, să nu-l vadă nimeni; tălpile în urma lui băteau acum tare pe caldarâm, se grăbeau şi ele.
Soarele urcase, acoperea deacum lumea; femeile mânuiau secera, cântau şi secerau; mănunchiurile se făceau repede braţe, snopi, clăi, iar la arii erau clădite turnuri. „Spic şi traistă!“ ura gospodarilor fiul Mariei grăbit şi înainta. Cana dispăruse în dosul măslinilor, umbrele se încolăceau la poalele copacilor; se apropia amiaza. Şi pe când fiul Mariei saluta lumea în jur şi-şi avea mintea aţintită la Dumnezeu, un miros dulce de pâine scoasă de curând din cuptor îi lovi nările; şi deodată simţi că-i era foame; şi cum o simţi, întregul său trup tresăltă; de câţi ani flămânzea şi nu simţea sfânta dorinţă arzătoare de pâine! iar acum…
Nările lui sorbiră cu lăcomie aerul, urmă mirosul, păşi un şănţuleţ, încălecă un gard, intră într-o vie, zări sub un măslin scobit o colibă scundă, şi fumul urca şi se răsucea fuior deasupra acoperişului de paie. O bătrână sprintenă, cu nas ascuţit, aplecată înainte pe un cuptor zidit, la intrarea colibei, se căznea să coacă pâine; lângă ea un câine, negru, cu pete galbene, îşi sprijinise picioarele dinainte de cuptoraş şi deschidea o gură adâncă, hămesită, plină de dinţi. Auzi călcăturile în vie, se repezi, lătrând, la drumeţul străin. Bătrâna se întoarse uimită, văzu tânărul; ochii ei mici, vioi, sclipiră; se bucură să vadă bărbat în singurătatea ei; se opri cu lopata în mână.
– Bine-ai venit, spuse ea, ţi-e foame? De unde te osteneşti, să-ţi fie de bine?
– De la Nazaret.
– Ţi-e foame?, întrebă din nou bătrâna şi râse; îţi joacă nările ca ale copoiului.
– Mi-e foame, gospodină, iartă- mă.
Bătrâna era fudulă de ureche, nu auzi.
– Ce?, făcu ea, vorbeşte tare.
– Mi-e foame, iartă-mă, gospodină.
– Să te iert, de ce? Nu e ruşine, flăcăul meu, foamea, nici setea, nici dragostea; toate astea sunt de la Dumnezeu; apropie-te, aşadar, nu te ruşina.
Râse iarăşi, i se văzu singurul ei dinte.
– Aici o să găseşti, spuse ea, pâine şi apă; dragoste, mai departe – la Magdala.
Luă în mână o pâine rotundă, pe care o pusese la brâul cuptorului, la o parte de celelalte.
– Uite, asta e pâinea pe care o ţinem, ori de câte ori scoatem pâine din cuptor; o numim pâinea greierului, pentru drumeţi; nu este a mea, este a ta; rupe şi mănâncă.
Fiul Mariei se aşeză la poala măslinului bătrân şi începu să mănânce liniştit; ce plăcută era această pâine, ce răcoroasă apa, şi cele două măsline pe care bătrâna i le dădu, ce dulci erau, cu miezul mic, cărnoase ca merele! Mesteca în linişte, mânca, simţea că trup şi suflet i se uneau, se făcuseră în ceasul acesta una, primeau cu-o singură gură pâinea, măslina, apa şi se bucurau amândoi şi se hrăneau. Bătrâna, rezemată de cuptoraş, îl privea cu mândrie.
– Ţi-era foame, îi spuse râzând, mănâncă, eşti tânăr, ai încă mult drum înaintea ta, chinuri multe; mănâncă, să prinzi putere, să înduri.
Îi rupse încă un colţ de pâine, îi dădu încă două măsline; îşi legă în grabă basmaua care îi alunecase de pe cap şi-i dezvelise fruntea jupuită.
– Încotro cu bine, flăcăul meu?, întrebă ea.
– În pustiu.
– Unde?, vorbeşte desluşit!
– În pustiu.
Bătrâna încreţi gura ştirbă, privirea ei se-ncruntă.
– La mănăstire?, strigă cu mânie neaşteptată. De ce? Ce cauţi acolo înăuntru? Nu ţi-e milă de tinereţea ta?
Tânărul tăcea; bătrâna clătină capul ei jumulit; şuieră ca un şarpe:
– Ca să găseşti pe Dumnezeu?, întrebă ea zeflemisind.
Glasul tânărului se auzi foarte încet:
– Da.
Bătrâna dădu o lovitură de picior câinelui care se împiedica în picioarele ei subţiri ca trestia, se apropie de tânăr.
– Ei, sărmane, strigă ea, dar Dumnezeu nu se află în mănăstiri, se află în casele oamenilor! Unde e bărbat şi femeie acolo e Dumnezeu, unde sunt copii şi griji şi gătitul mâncării şi certuri şi împăcări, acolo e şi Dumnezeu. Nu asculta ce spun monahii; vulpea, când nu ajunge la struguri, zice că sunt acri. Cel de care-ţi spun eu, cel din casă, nu cel din mănăstire, este adevăratul Dumnezeu; la acesta să te-nchini; celălalt, pentru monahi şi trândavi!
Bătrâna vorbea, şi cu cât vorbea, se aprindea; vorbi, piui, îşi vărsă năduful, se linişti; atinse umărul tânărului:
– Să mă ierţi, flăcăul meu, spuse ea, dar am avut un fiu, zdravăn ca şi tine, într-o dimineaţă înnebuni, deschise uşa, plecă, merse la mănăstirea din pustiu, la Vindecători, rău timp să aibă şi să nu se vindece ei niciodată!, şi l-am pierdut. Iar acum bag pâine în cuptor, scot pâine din cuptor, pe cine să hrănesc?, copiii mei, adică?, nepoţii mei?, am rămas singură cuc.
Tăcu o clipă, îşi şterse ochii, începu din nou:
– Ani în şir ridicam mâinile la Dumnezeu, strigam: „De ce m-am născut? Am avut un fiu, de ce mi l-ai luat?” Strigam, strigam, dar de unde să audă! Numai o dată, pe profetul Ilie, am văzut, la miezul nopţii că se deschide cerul: „Strigă, ca să-ţi treacă de urât!” am auzit un glas tunător, şi s-a închis iarăşi cerul; iar de-atunci n-am mai strigat.
Fiul Mariei se ridică, se plecă să-şi ia rămas bun de la bătrână; dar ea îşi trase înapoi mâna; începu iarăşi să şuiere ca şarpele:
– Pustiu, aşadar, pustiu ai râvnit şi dumneata? Dar nu ai ochi, flăcăul meu? Nu vezi soarele, viile, femeile? Haide, îţi zic, la Magdala, să-ţi vezi sănătatea! Nu ai citit niciodată Scripturile? Eu nu vreau, spune Dumnezeu, nu vreau rugăciuni şi posturi; vreau carne! Asta-nseamnă: Vreau să-mi faceţi copii!
– Fii sănătoasă, gospodină, spuse tânărul. Dumnezeu să-ţi răsplătească pentru pâinea cu care m-ai hrănit.
– Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine, copilul meu, făcu bătrâna muiată, Dumnezeu să te răsplătească şi pe tine pentru binele pe care mi l-ai făcut; era timpul să treacă bărbat pe la cocioaba mea; şi dacă trecea câte vreunul, era bătrân…
Păşi iarăşi în vie, sări gardul, intră pe drumul călătorilor.
– Nu pot să văd oameni, murmură el, nu vreau; iar pâinea pe care ţi-o dau ei e venin. Unul singur era drumul lui Dumnezeu, cel pe care l-am luat astăzi; trece printre oameni, nu-i atinge şi se duce în pustiu. Ah, când o s-ajung!
Gândul încă dura, şi un râs izbucni în urma lui; se întoarse speriat; un râs fără gură învolbura văzduhul, şuierător, răuvoitor, potrivnic.

Traducere din neogreacă de Ion Diaconescu

(În curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, în Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu)