Stimate domnule Niculae Gheran,
Camil Petrescu scria Sfârşit de
toamnă pe Cumpătu, eu vă propun
un început de toamnă la Breaza! Aş
fi vrut să tăifăsuim oleacă împreună,
despre multe şi mărunte… Dar, cum
toamna începe, inevitabil, la 1
septembrie, tot inevitabil, gândul
mă duce la… Rebreanu!
De tăifăsuit, tot să tăifăsuim, dar
pe cine ar mai interesa? Ş-aşa, de
când cu lichidarea fostei industrii
şi agriculturi româneşti, pe motiv că
statul nu-i bun gospodar – doar
privatizările şi şomajul urmând să
ne scape de ponoase –, vorbăria a
devenit activitatea de bază a românului.
D-asta m-am şi retras la Breaza,
de când la Bucureşti s-au înmulţit
deştepţii pe metrul pătrat. Măcar de
s-ar solidariza să scoată ţara din
impas, numai că sfada lor a împărţit
lumea în două, care pe care, în jurul
unei mori ce macină în gol.
De ce Breaza? Să înţeleg că acolo ar
fi vorba de alte aşezări?
Geografic şi, implicit, climatologic
– da. Rătăcită între dealuri, cu aer
curat, remarcată pentru concentraţia
sa de ozon, vara-i mai răcoroasă,
ferită de intemperii grave, rămânând
din păcate o insulă într-un arhipelag
la fel de împovărat. Lipsiţi de locuri
de muncă, bieţii oameni se trezesc
când crapă de ziuă şi aleargă prin
împrejurimi, unde se mai poate găsi,
fie şi temporar, o pâine. Toamna
de care vorbeşti o înnobilează pe
nesimţite cromatic, de la verde la
arămiu, spre bucuria unuia ca mine,
care, aşezat într-un birou cât un
garderob, am fereastra în faţa unei
livezi cu pomi fructiferi. Oază a liniştii,
târgul îmi trezeşte amintiri. În anii
copilăriei, în Breaza ne petreceam
vacanţele, devenită mai târziu loc de
refugiu în calea bombardamentelor.
Aici am văzut uriaşele cvadrimotoare
americane, „Liberator”, fortăreţe
aeriene care zburau razant cu pământul,
de zăream piloţii din carlingă şi-i
salutam de jos ca proştii, neştiind ce
câini întărâtă, pân-a-nceput să bubuie
şi să se hurducăie Câmpina vecină,
oraş urgisit, vizitat apoi sistematic
de yanchei. La întoarcere, mai lepădau
şi rezervoare golite de benzină, după
care umblam de nebuni să le găsim,
piese uşoare, de aluminiu, căutate
să facem din ele caiace, bune să ne
răsturnăm cu ele în apa Prahovei, pe
atunci cu debit mare, unde mai
pescuiam niscai bibani de pe podeţul
din faţa gării. Deşi localitate rurală,
Breaza se bucura în zile de război
de-o viaţă înfloritoare, turiştii veniţi
la odihnă umplând seară de seară
restaurantele – unele cu solişti vestiţi
din Bucureşti –, după ce în prealabil
îşi făceau promenada în Aleea Nucilor,
unde zilnic concerta fanfara regimentului.
Tempi passati! După toamna lui 1944,
odată cu instaurarea ocupaţiei sovietice,
ani în şir românii au tot aşteptat
venirea americanilor, fără să ştie
că neica Roosevelt şi nenea Churchill
bătuseră palma cu tătucul Stalin,
închiriindu-ne la rusnaci pe 50 de
ani. Dar să le fie de cap, fiindcă „vreme
trece, vreme vine”. De altfel, ca şi
1 septembrie, pomenit de domnia
ta, ziua morţii lui Liviu Rebreanu, de
care, iată, ne despart 72 de ani. La
vremea respectivă, o zi tristă, comentată
cu satisfacţie de câţiva necrofori ca
Ion Caraion, Nicolae Carandino,
Ion Călugăru sau confratele Paraschivescu
Miron. Au scris lamentabil, cu un
oportunism imbecil, dictat de năvala
armatei roşii, dornici să se ridice
pe val, involuntar premonitoriu în
privinţa propriilor destine. Dimpotrivă,
pentru Rebreanu ziua morţii unui
scriitor rămâne adevărata lui zi de
naştere. În ce-l priveşte, postumitatea
n-avea să-l dezamăgească defel.
Se vântura mai de curând în presă că
la 1 septembrie autorul lui Ion ar fi
fost împuşcat de-o santinelă
română, că n-ar fi oprit maşina la
semnalizare, după alţii de ruşi.
Mai de curând executat de
extratereştri, la comanda Gărzii
Financiare din Argeş, fiindcă nu şi-ar
fi plătit la timp impozitele pe profitul
viei de la Valea Mare (deşi constant
aflată în pierdere). Bietul Rebreanu!...
La data respectivă, incapabil să se
mişte, zăcea la pat, vizitat cu câteva
ore înainte de a-şi da duhul de dr.
Tiţescu, medic curant din Piteşti –
amintit mereu de romancier în „Jurnal
de la vie”, ale cărui radiografii, multe
la număr, se află şi acum la B.A.R.,
atestând un cancer avansat, cu o
tumoră cât o portocală la plămânul
stâng. Post-mortem, le-am studiat
la spitalul Filaret cu dr. Marius Nasta
şi Băicoianu, de mult trecuţi în lumea
umbrelor. Despre evoluţia bolii,
Tiţescu însuşi a scris cândva în presă,
iar eu i-am luat un interviu, cu obligaţia
de a fi făcut cunoscut doar după
moartea lui sau a doamnei Fanny.
Recent, am încredinţat Editurii
Academiei două volume cu studii,
articole şi documente, intitulate
„Rebreniana”, între care şi comentariile
privind amurgul vieţii romancierului
nostru. Nu-mi place să bat apa în
piuă, repetând argumentele indubitabile
ale morţii sale. Ce spun alţii e treaba
lor, treabă mare, în spiritul „lucrului
bine făcut”.
Câţi ani să fie de când v-aţi înhămat
la caleaşca domnişorului Liviu?
Spre ruşinea mea, mai bine de 50
de ani. Zic „ruşine”, fiindcă mă uit
în oglindă şi-mi văd răsplata. Cu mine
sau făr’ de mine, mai devreme sau
mai târziu, Rebreanu ar fi reintrat în
drepturi cu opera majoră, chiar dacă
biografia îi rămânea mai puţin cunoscută,
ca şi creaţia risipită în oceanul presei
interbelice şi în imensitatea depozitului
arhival. Doar tinereţea îmi poate
scuza perseverenţa de a termina o
ediţie critică, în condiţiile în care
devenise regulă ca astfel de întreprinderi
să debuteze furtunos, abandonate
apoi şi mai frumos. Iluştrii predecesori,
Perpessicius şi Cioculescu, s-au trezit
la timp; primul s-a scuturat de obligaţii
la vol. 6 din seria de „Opere – Eminescu”
– proiectată savant în 20 de tomuri
–, al doilea la vol. 4 din „Opere –
Caragiale”.
Şi, totuşi, pentru monumentalitatea
ediţiilor critice amintite, au devenit
membri ai Academiei Române…
Poate unde Eminescu şi Caragiale
nu-şi găsiseră locul sub Cupola
Nemuritorilor.
Aveau să fie însă primiţi postum. Mă
gândeam doar la faptul că
dumneavoastră aţi şi terminat ce-şi
propuseseră domniile lor. Or, după
faptă şi răsplată!
Nu era cazul, poate unde Rebreanu
apucase să fie membru al Academiei
Române, deşi, surprinzător, mult
prea târziu.
Se pare că n-am nimerit zicala
adecvată – parcă mai potrivit ar fi:
nicio faptă bună nu rămâne
nepedepsită! Dar să continuăm!
După ce aţi încheiat ediţia critică, în
23 de volume, aţi început să
publicaţi corespondenţa scriitorului
– Intime şi Scrisori către Rebreanu
(A-B). Cu ajutorul bunului
Dumnezeu (de la care vin anii!) şi al
diriguitorilor culturali (de la care nu
vin banii!), sunt convinsă că veţi
duce la capăt şi celelalte trei volume
preconizate de corespondenţă. Şi
totuşi… A rămas vreo cămară
nescotocită în palatul Rebreanu, ar
mai putea apărea surprize din vreun
cotlon mai dosit, un tânăr mai curios
ar avea vreo şansă cât de mică să
mai găsească vreo ladă încă ferecată
prin podul nedesprăfuit?
De unde până unde convingerea
că voi duce la capăt şi celelalte volume?
Cele apărute, ultraelogiate în presa
de specialitate, sunt rămăşiţe ale
fostului şantier redacţional Rebreanu,
care a funcţionat pe lângă Muzeul
din Bistriţa. Am lucrat cu nişte profesori
cărora le predam în mers portofoliul
meu documentar, învăţându-i totodată
o profesie de factură filologică,
neînvăţată la nicio universitate, furată,
la rândul meu, de la profesori ca
Rosetti, Cioculescu, Byck, Vianu,
cunoscuţi în procesul editării textelor
vechi. Ulterior, ani în şir am lucrat
pe gratis cu mai tinerii mei bistriţeni,
plus două doamne din Bucureşti,
până când fiecare ne-am luat hamul
şi praştia, văzându-ne, pas cu pas,
de treabă. Dumneavoastră nu vedeţi
în ce lume ne aflăm? Trăim într-o
ţară cu înlocuitori. Asistăm la o piesă
cu o distribuţie a unor actori ambulanţi,
ce interpretează rolul unor ilustre
personalităţi istorice, precum Iuliu
Maniu, Dinu Brătianu sau Titel Petrescu,
pe care personal am apucat să-i
văd în realitate, înainte de a fi judecaţi
şi condamnaţi la ani grei de închisoare,
unde şi-au sfârşit şi zilele. După
execuţia lui Antonescu, aşa s-a netezit
calea spre dictatură, facilitându-se
lansarea „partidului unic”. Bat în
lemn şi sper ca după execuţia lui
Ceauşescu să fim feriţi de repetarea
aceleiaşi experienţe. Dar mă îngrozesc
văzând ce se întâmplă pe ogorul
nostru. Vor fi, nu vor fi „mari proiecte”,
fie şi pe hârtie, nu ştiu, dar personal,
în afară de Catedrala Mântuirii
Neamului, nu cunosc o ispravă mai
importantă, deşi, după cum vedem,
am fi putut beneficia de fonduri
europene, ce presupuneau întocmirea
unor proiecte majore, bine motivate.
Cine să le fi întocmit? Cât priveşte
valorificarea patrimoniului naţional,
prezenţa ispravnicilor se observă mai
mult asupra conservării lăcaşelor de cult, altminteri bine inventariate, în
opoziţie cu absenţa cercetării sistematice
a culturii naţionale, îngropată în miile
de periodice româneşti şi străine. De
reţeaua bibliotecărească, să nu mai
vorbim. Mortua est! Dar să revenim
la oile noastre. Desigur, în perspectiva
unor posibile cercetări biobibliografice,
rămân destule izvoare documentare
insuficient cercetate. Din memorie:
1. „Lumina” lui Stere, ziar apărut
la Bucureşti, perioada august-noiembrie
1918, când, fugit la Iaşi, Rebreanu
îşi păstrează statutul de salariat şi
trimite corespondenţe neiscălite sau
cu pseudonime, însemnări din
viaţa oraşului, cu precădere cu precădere
din lumea parlamentară şi artistică.
Între altele, un interviu luat Elvirei
Popescu, la rându-i refugiată în
Iaşi (tipărit, posibil, într-o altă publicaţie
bucureşteană, de presupus teatrală).
2. Arhiva Poştei Române, unde,
prin decret regal, L.R. a fost angajat
după 1918 (nu este imposibil
să fi fost colaborator-traducător şi în
timpul ocupaţiei). Oricum, peste ani,
va fi cooptat în consiliul de conducere
al instituţiei.
3. Arhiva Ministerului Sănătăţi,
Muncii şi Ocrotirilor Sociale anul
1930, când L.R. conduce Direcţia
Educaţiunea Poporului.
4. Ministerul de Interne, Direcţia
Presei, unde L.R. a condus, în mai
multe etape, Comisia de Cenzură a
Filmelor.
5. Arhiva Radiodifuziunii, unde
L.R. a fost vicepreşedinte.
6. „Adevărul”, perioada războiului
balcanic, când a fost angajat ca reporter
de război.
7. Consultarea presei germane,
croate, austriece, italiene, finlandeze,
suedeze şi italiene (1942-1943),
pornind de la datările menţionate de
scriitor în însemnările sale de călătorie
şi în comentariile ediţiei mele. După
cum, nu trebuie ocolită nici arhiva
Ministerului de Externe din anii
respectivi, la care personal n-am avut
acces.
O fi pe undeva un tânăr dispus să
continue investigaţiile
biobibliografice, pornind pe urma
izvoarelor indicate de dvs...
Să sperăm că va fi, dar nu-i rău
ca înainte de a se apuca de lucru să
facă şi un control psihiatric, întrucât,
dacă se va înhăma la o asemenea
treabă de durată, fără să fie angajatul
unei instituţii cu obiective culturale
de perspectivă, urmând să trăiască
de pe o zi pe alta, sănătos la cap
nu-i. Să nu uităm că intrând în arhiva
instituţiilor amintite – din care am
omis şi depozitul Societăţii Scriitorilor
Români –, căutările se vor solda uneori
şi cu rezultate infinitezimale, îndeosebi
din pricina distrugerii documentelor.
După cum, la rându-mi, foiletonam
zile întregi ziare şi reviste fără să
găsesc nimic din ce mă interesa.
Surprizele au apărut unde mă aşteptam
mai puţin. Cine mai e dispus astăzi
să lucreze ani de zile la o carte de
valorificare a patrimoniului naţional,
ca apoi să nu i se acorde nici măcar
echivalentul muncii plătite tipografilor
şi difuzorilor ei? M-aş fi aşteptat ca
în propria-mi familie băiatul să preia
ştacheta tatălui său. Aş! După ce a
terminat două masterate şi a susţinut
cu foarte bine un doctorat în filologie,
cu participări şi comunicări notabile
la colocvii internaţionale de literatură
comparată, la Oxford, Praga ş.a. –
trăieşte dând meditaţii de engleză
chinezilor de departe, fiind remunerat
din Taiwan, deşi, Dumnezeu să mă
ierte, „chinezi” se află cu duiumul şi
în instituţiile noastre de stat, cu sarcini
culturale înăuntrul şi în exteriorul
ţării. Şi ne mai întrebăm de ce absolvenţii
buni părăsesc România?
Am putea să ne întrebăm şi dacă
diriguitorii noştri culturali mai ştiu
cine este Rebreanu… Să nu ne mai
amintim cum a apărut tomul 23, cel
care încheia ediţia critică, volum
exclus de pe lista de subvenţii a
Ministerului Culturii! În fine!
Domnule Gheran, vă ştiu un om cu
rara capacitate de a se declara – cu
zâmbetul pe buze – un păgubaş şi de
a face poate cel mai contaminant
haz de necaz! N-aş vrea să încheiem
într-o notă sumbră (de altfel, în
deplină concordanţă cu realităţile în
care trăim!). Înainte de a vă mulţumi
pentru amabilitatea acestui dialog,
v-aş ruga să faceţi un exerciţiu de
imaginaţie: ce-ar zice Herşcu Rudel
dacă ne-ar sta alături aici, sub
imensul cireş din faţa casei de la
Breaza?
Hm! Greu nu mi-ar fi să intru-n
pielea lui Herşcu, mai ales că, la
rându-i, adesea vorbeşte în locul
meu, de altfel ca şi Puiu Matache, alt
mandatar al autorului în „Arta de a
fi păgubaş”. Acum ce să mai zică şi
Herşcu?! Vrai aşa un răspuns di la
mini!? Am să-ţi zic. Di ce să nu-ţi
zic? Mai ales că nu-i vorba di Braza,
un tărg ca vai di cap al lui, ci di o
halima şi mai brază. Vorba cia: zi-mi
cu cini ti aduni, ca să-ţi spun cini
ieşti. Aşa diştepţi di import ca la
noi nu găseşti nicăiri, nici în Tanganyika,
dicăt în talcioc. Haini vechi, zdrenţe,
nu linjerie fină! S-avem însă puţintică
răbdare, vorba lui nene Iancu. Să
videm ci-o să fie după alejeri. Cu
capu-n piatră, ori cu piatră-n cap?
Mai ştii? Azi însă ca azi, măini ca
măini, important ’i ci-o să fie poimăini.
Ehe! Păn’ atunci, capu’ sus, că oricum
belele curg şi dor timpu’ vindecă tot!
Interviu de Rodica Lăzărescu
