Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Avanpremieră editorială:
Nicole Krauss - Un bărbat intră în cameră de ---


Scriitoarea Nicole Krauss, născută în 1974, a crescut în Long Island. Îşi ia licenţa la Stanford şi la Oxford cu o teză despre Joseph Cornell, apoi alege să îşi desăvârşească studiile la Courtauld Institute din Londra. Primul său roman, Un bărbat intră în cameră (Man Walks into a Room), apare în 2003 şi o impune pe Nicole Krauss printre cele mai reprezentative voci tinere ale ficţiunii americane. Romanul Istoria iubirii (The History of Love, trad. ro. de Antoaneta Ralian, Humanitas Fiction, 2007), publicat la începutul anului 2005, a fost tradus în peste 35 de ţări, numărându- se printre finaliştii Orange Prize for Fiction în 2006 şi aflându-se pe lista lungă a International IMPAC Dublin Literary Award 2007. Tot în 2006, Nicole Krauss a fost nominalizată pe lista scurtă la Prix Femina Étranger şi Prix Médicis Étranger (Franţa). Cel mai recent roman al autoarei, Great House (2010), reprezintă un remarcabil succes de critică şi de public, numărându-se printre cărţile finaliste la National Book Award in Fiction, 2010.

Un strălucit roman de debut al autoarei bestsellerului Istoria iubirii, Un bărbat intră în cameră a fost desemnat „Cartea anului” de către revista „Los Angeles Times” (2003) şi a fost tradus până în prezent în peste 20 de ţări.
Samson Greene, un tânăr şi admirat profesor de la Columbia University, este găsit rătăcind în deşertul Nevada. Când soţia sa, Anna, soseşte la spitalul unde bărbatul este internat pentru a i se extirpa o tumoare cerebrală, descoperă că amintirile acestuia de după vârsta de doisprezece ani sunt iremediabil pierdute. Încă din primele clipe de luciditate, Samson va începe lupta cu trecutul şi, mai ales, cu un prezent în care nu se mai regăseşte.

„Acest debut extrem de intens şi de inteligent o propulsează pe Nicole Krauss în linia întâi a romancierilor americani.”

Susan Sontag

„O proză subtilă şi sofisticată, seducătoare prin cadenţele sale. Veţi savura fiecare pagină şi veţi aştepta cu nerăbdare următoarele cărţi ale acestei formidabile autoare.”

The Washington Post Book World

Samson crescuse în California, la Los Altos, nu departe de Pacific. Mergea foarte des cu mama lui la ocean. Aveau un loc al lor, câteva mile mai la nord de Half Moon Bay. Îşi căutau cu grijă cărarea pe stânca abruptă, printre tufişuri spinoase şi aloe, şi apoi mergeau de-a lungul plajei. Băiatul alerga înainte şi se oprea să examineze vreo scoică sau piatră, ca un arheolog care descifrează ere trecute. Uneori îşi luau şi câinele cu ei, un căţel mic şi negru, care se ţinea după copil şi-şi băga nasul oriunde îşi făcea acesta de lucru. Alteori rămânea în urmă şi mergea în acelaşi pas cu mama. Se întorceau când soarele apunea, Samson pe bancheta din spate împreună cu câinele cald şi plin de nisip,cu copacii şi cerul care defilau prin fereastra deschisă.
Îşi amintea perfect scenele astea. La început veneau una câte una, mici momente decupate din timp, ca nişte instantanee. Mai târziu a început să le coasă laolaltă şi atunci răsăreau altele care-şi găseau locul în şir. Amintirea copilăriei i se contura pe zi ce trecea, devenea mai complexă prin adăugirea de umbre, obiecte, unghiuri, expresii. Dacă îi revenea în minte un scaun albastru, atunci cineva trebuia să şadă pe el şi imediat şi-o amintea pe maică-sa stând jos şi curăţând mere, sau căţelul încurcându-se între picioarele scaunului în căutarea unei mingi de tenis. Succesiunea de imagini statice căpăta forţă de la toată spirala asta de mişcare; ajunsese să alerge printre anii trecuţi ca apoi să se oprească asupra unui moment, la întâmplare, asemenea unei singure imagini în stereoscop. Bicicleta rezemată de casă, cu un cerc de rugină împrejurul soneriei, cauciucul de la pedală ros de atâta folosinţă; barele de lemn de la spalierul din curte, înverzite de mucegai, cortul vechi îngreunat de ploaie; coperţile cărţilor, pe care le citise cu încăpăţânarea unui recordman. Claritatea lucrurilor îl uimea şi uneori se întreba dacă nu se întânpla totul doar în imaginaţia lui. Nu se gândea că n-ar fi fost reale, ci că ar fi fost înfrumuseţate cu detalii din altă parte, fragmente care supravieţuiseră estompării altor amintiri, resturi pierdute care gravitau şi se lipeau de ce găseau. În cele din urmă a trebuit să respingă ideea asta. Amintirile erau perfecte: dacă omitea un detaliu, totul se prăbuşea în dezordine.
Îşi amintea cum juca handbal cu doi băieţi la uşa garajului. Bubuiau mingea de perete şi fiecare aruncare lăsa o pată de grăsime pe vopsea. S-a gândit că, dacă ar putea lovi fiecare loc rămas gol, atunci pata ar fi una mare, uniformă, pe care mama nu ar mai vedea-o, sau nu i-ar mai păsa. Soarele de iulie îi ardea ceafa. Lovea în colţurile uşii, mai sus sau mai jos decât în mod normal, în curând băieţii au început să ţipe că-şi irosea loviturile. I-a aruncat în glumă mingea la picioare unuia dintre băieţi. A primit-o înapoi în stomac, a fost o lovitură dură. S-a prefăcut că se-ndoaie de durere şi a ţâşnit-o spre furtun. În timp ce apa călduţă, leneşă, îşi croia drum prin cauciucul verde, băieţii au luat-o la fugă spre ieşire. Cu degetul la gura furtunului, Samson s-a îndreptat spre ei, urmărindu-i cum fugeau spre colţul străzii cu tricourile şi picioarele ude, lăsând o dâră de apă pe asfaltul cenuşiu. Şi-a petrecut restul verii fugind de băieţii cu pistoale de apă şi găleţi, alergând prin iarbă cu picioarele goale, sărind garduri în curţile oamenilor şi căutând cea mai apropiată piscină în care să sară pentru a le fura plăcerea de a fi primii care-l udă. În amintiri fugea tot timpul.Trecea pe lângă casele de pe strada lui, străjuită de eucalipţi prăfuiţi, pe lângă terenul de tenis al familiei Shreiner, unde domnul Shreiner se lupta neobosit cu loviturile precise date de maşina de mingi; pe lângă chioşcul familiei Reid, îmbrăcat în glicină, ajungea la curtea şcolii, până la poalele dealului. O zbughea pe lângă maică- sa, care stătea într-un şezlong, cu o carte deschisă-n poală. Câteodată alerga la viteză maximă, de simţea pământul explodându-i în coapse şi plămânii arzând în căutare de aer, alteori era un sprint uşor, care-l putea duce departe, până la graniţa statului, sau chiar la Los Angeles. „Încotro alergi?”, îl întreba maică-sa, în timp ce nă- vălea în jos pe scări trăgându-şi tricoul pe cap. Până să-i răspundă, era deja departe, se pierdea în maratonul verii. Atunci când nu se juca cu cei doi băieţi stătea aproape nemişcat. Sfârşit de oboseală, se întindea pe spate cu orele, oriunde se oprea, sau citea orice-i cădea în mână. „Ce-ai păţit?”, îl întreba maică-sa când se întorcea de la serviciu şi-l găsea întins pe podeaua din bucătărie, cu o cutie de suc de portocale băută pe jumătate. Uneori nu se oprea din citit, alteori se rostogolea către ea, îi îmbrăţişa gleznele şi o tulea afară din casă, la piscina vecinilor, sau îşi făcea de treabă prin faţa casei lui Jollie Lambird, după care era topit încă din clasa a doua, să vadă dacă tocmai ieşea din curte. Aşa s-a întâmplat că, alergând prin a douăsprezecea sa vară, amintirile lui Samson s-au pierdut în gol.
Doctorii l-au ascultat iniţial cu atenţie când le povestea amintirile. După o săptămână sau două, după ce cazul i-a fost discutat şi a făcut obiectul exclamaţiilor în diferite sesiuni, a fost clasat şi doctorii au început să-şi piardă interesul. A fost dat în grija unui neurolog, Dr. Lavell. O colegă de-a lui din Vegas, cu care-şi făcuse rezidenţiatul, l-a sunat şi i-a vorbit despre Samson la câteva zile după operaţie. La prima întîlnire, Lavell i-a pus electrozi pe cap, rugându-l să răspundă la întrebări, în timp ce el urmărea undele pe ecran.
– Ce vă spun toate astea? l-a întrebat Samson după ce doctorul a terminat examinarea.
– Că sunteţi un om care gândeşte.
– Şi altceva?
– Nu prea mult, în cazul dumneavoastră. Ştiam deja că avem de-a face cu o minte deosebit de funcţională.
Lavell se întoarse spre ecran şi zise în cele din urmă:
– Arată frumos, nu? Amândoi se uitau în tăcere.
– Ştiţi la ce mă gândeam când mă uitam la ecran?
– Nu.
– Ce-ar fi să puteţi afla ce-i în capul unui om doar urmărind curbele alea?
– Adică să-i descifrăm gândurile? Asta ar fi ceva, într-adevăr.
– Mă gândesc că n-aţi avea mulţi voluntari, ar fi prea supărător.
– Cred că da. Poate doar pe cei mai curajoşi. Sau pe exhibiţionişti, adăugă Lavell.
Samson zâmbi. De-atunci înainte venea la Lavell o dată pe săptămână. Era foarte atent, absorbea tot ce se întâmpla în jurul lui într-o stare de nervozitate. Urmărea reacţiile oamenilor să vadă cum ar trebui să se poarte şi, pentru că-i plăcea şi-l respecta pe Arthur Lavell, îl urmărea cu şi mai mare atenţie. Omul ăsta avea şaizeci şi ceva de ani, era aproape chel, avea numai o coroniţă de cârlionţi care-i ajungeau până la guler. Faţa-i era cărnoasă, iar trăsăturile se supuneau unei forţe gravitaţionale superioare, care-i trăgea fălcile în jos şi-i întindea nările. Sub ochi avea pungi închise la culoare. Degetele-i erau groase, iar unul îi era chinuit de o verighetă, care arăta mai curând artizanal decât ca simbolul unei pasiuni stabile. Lavell nu era un om pe care să-l asociezi pasiunilor; avea mişcările flegmatice ale unui oportunist. Samson aflase că Lavell îşi petrecuse mare parte a ultimilor ani în laborator şi că era recunoscut în institut ca o minte sclipitoare. Un gânditor ambulant, nu de puţine ori i se întâmplase să iasă dintr-o şedinţă importantă în căutarea unei idei; câteodată izbucnea în râs când nimeni altcineva nu râdea, sau adormea în mijlocul unei adunări. Deşi politicos cu toată lumea şi foarte popular printre rezidenţi, nu părea să împărtăşească sentimentele lor. Samson îi intuia ambivalenţa faţă de oameni şi loialitatea mai mare faţă de creierul său în sine decât de personalitatea pe care o determina.
Poate că din cauza asta, cu trecerea anilor, practica mai puţin medicina şi petrecea mai mult timp în laborator, de unde ieşea numai pentru cazurile care i se păreau interesante. Poate că pe Samson îl atrăgea tocmai ambivalenţa doctorului. Era o emoţie pe care o putea înţelege în acele prime zile remarcabile când se întorsese la viaţă. În ciuda frumuseţii Annei, a fotografiilor încântătoare, a apartamentului primitor, plin de semne ale unei vieţi trăite frumos, Samson n-avea cum să scoată la lumină alt sentiment faţă de viaţa lui decât o vagă admiraţie.
S-a trezit la auzul alarmei, a simţit că Anna s-a trezit şi s-a dat jos din pat. Cu picioarele goale pe podeaua de lemn. Zgomotul apei în chiuvetă, apoi duşul. A rămas întins sub cuvertură în timp ce ea se îmbrăca, încercând să şi-o păstreze în minte ca simţ, ca o înşiruire de sunete. A simţit-o aplecându-se deasupra lui şi-n timp ce ea-l săruta pe frunte deschise ochii pentru a- şi întipări în cap imaginea ei. Închise ochii şi aşteptă să audă mişcarea câinelui pe hol şi cheia în broască.
Era acasă de o lună şi reuşiseră să-şi organizeze o viaţă provizorie. Evitau subiectele de care erau conştienţi că pândesc la fiecare cotitură şi care puteau să-i îndepărteze mai tare. Vorbeau în schimb despre subiecte pe care Samson nu reuşea să le asimileze: căderea Uniunii Sovietice, marea prietenie cu ruşii, faptul că nimeni nu mai părea să fie atât de îngrijorat de un război nuclear.
Când sunau prieteni care voiau să-i vorbească, Anna îl punea mai întâi la curent legat de identitatea lor şi abia după aia lua receptorul, cam împotriva voinţei lui. Renunţă în cele din urmă să mai vorbească la telefon, dar o asculta pe Anna în camera cealaltă vorbind despre situaţia lui încet şi cu fereală: analizele arătau că tumoarea nu dădea nici un semn de regenerare, mergea regulat la doctor, nu-i revenise nici o amintire dincolo de copilărie, ea îi era în continuare total străină, iar el era schimbat, nu era deloc acelaşi om.
Umbla cu paşi mari în timp ce vorbea şi uneori plângea. Câteodată, se întîlneau pe stradă cu oameni pe care-i ştiuse.
Majoritatea afişau o expresie de curiozitate, de durere, alţii, mai puţini, încercau să înveselească situaţia, să-i povestească lucruri pe care le făcuse sau spusese şi încercau să-i amintească ce bine se simţiseră împreună. La despărţire promiteau să-l sune, unii se ţineau de cuvânt, alţii nu.
Într-un tâziu, când a avut destul curaj, a întrebat-o pe Anna ce se întâmplase cu mama lui. Ea se opri din vorbă şi-i mângâie obrajii.
– A făcut cancer. Acum cinci ani.
Nu-i era clar la ce se aşteptase, dar acum resimţi moartea mamei lui ca pe un lucru dur, acut. Deşi încerca să accepte tot ce i se cerea cu eleganţă, erau momente când pur şi simplu era prea mult. Căderea comunismului sovietic, alegerea guvernatorului Reagan ca preşedinte, asasinarea lui John Lennon erau una. Faptul că mama lui, singura lui rudă, încetase să existe, era cu totul altceva. Îşi ascunse faţa în mâini şi începu să plângă; simţi cum Anna îl ia în braţe.
– Ştiu, murmură ea.
Câteva minute mai tâziu, când se desfăcu din îmbrăţişare, figura Annei i se păru dură şi străină.
– Am apucat să-mi iau rămasbun?
– Da, s-a întâmplat foarte repede, dar ai fost lângă ea până la sfârşit.
Mai mult nu putea întreba. începu să se obişnuiască treptat cu gândul că maică-sa murise, dar nu şi cu acela că Anna ştia despre ea mai multe decât el: cum îmbătrânise, care fuseseră ultimele ei cuvinte. Gândul îl făcea să se simtă vinovat, ca şi cum o abandonase, cerând unui străin să şi-o amintească.
Câteva zile mai tâziu, în timp ce Anna vă punea câinelui lesa, o întrebă:
– Avea obiceiul să întârzie sau era punctuală?
– Poftim? Cum adică?
– Mama... dac-ar fi să-i descrii obiceiurile, era punctuală sau nu?
– Întârzia întotdeauna. Era la fel şi când erai mic, nu-i aşa?
– Ce culoare prefera?
Îşi simţi răceala din voce. Anna îl studia în tăcere.
– Ce-i asta, un test?, se rezemă de uşă şi-l privi fix înainte de a-i răspunde. Albastru; purta mereu albastru pentru că se potrivea cu ochii ei albaştri; uneori erau cenuşii, iar către sfârşit nu mai vedea bine. Avea trei perechi de ochelari, pe care nu le găsea niciodată. Era foarte mândră şi nu accepta niciodată nimic de la nimeni. Te suna să-ţi spună bancuri, dar câteodată uita să-ţi spună La mulţi ani.
– OK. Opreşte-te.
– Ziua ta de naştere: născut prematur la 29 ianuarie 1964.
Vorbea repede acum, şi pentru prima oară Samson observă o uşoară sfârâială, ca o rămăşiţă din copilărie.
– Nimeni nu-şi aminteşte primele tale cuvinte. Prima zi de grădiniţă, când te-ai urcat pe căluţul de lemn şi urlai de câte ori se apropia cineva de tine. Voiai să te faci astronaut.
– OK, Anna. Îmi pare rău. Trebuia să…
– Să-ţi mai zic: ai avut prima erecţie puţin înainte de vârsta de doisprezece ani. Te-ai dus, da, mi-aduc aminte, ziceai că te-ai dus să înoţi şi după aia te-ai întins la soare, să te usuci. Căţelul stătea lipit de tine.
Se uita la ea, îngrozit. Era ca şi cum ai intra în contact cu extratereştrii şi ţi-ai da seama că de fapt te urmăresc de ani buni. O fi mintea lui nepătată acum, dar Anna îşi amintea toate lucrurile groaznice sau ruşinoase pe care el le făcuse, le spusese şi pe care le uitase.
– Mi-ajunge câte-am auzit.
– Nu cred. Şi mai sunt o groază de lucruri. Îl strânse de mână până el clipi de durere. Ce ştii despre mine? Vrei un test? Uite-l: spune-mi ce dracu ştii despre mine.
– Nu ştiu.
Îi dădu mâna la o parte.
– Nu ştii. Nu ştii!, şi vocea i se frânse. Şi cel mai groaznic lucru e că încă te iubesc. Te-am pierdut şi eşti totuşi aici. Şi-ţi baţi joc de mine. Poţi să înţelegi? Ai cât de puţină înţelegere pentru ce se întâmplă?
Un suspin animalic, venit din adânc, îi scutură trupul.
Samson îi luă mâna, îi masă genunchii şi spatele, dar toate astea avură darul s-o facă să plângă şi mai tare. Se agită în jurul ei, încercând să o atingă, o luă uşor de talie şi-i puse cealaltă mână pe cap, până ce, într-un fel, o luă în braţe. Îi simţi lacrimile pe gâtul său, dar pe măsură ce-o legăna tremurul i se potoli şi respiraţia ei deveni mai regulată. Era surprins de cât de bine i se potrivea trupul lângă al lui, cât de caldă şi mică era.
– Când ne-am întîlnit?, o întrebă el calm.
– Acum aproape zece ani.
– Aveai numai douăzeci şi unu de ani?
– Da, şi tu douăzeci şi şase.
– Ce ţi-a plăcut la mine, cel puţin la început?
Anna se trase puţin înapoi şi-l privi surprinsă.
– Erai… eşti…, se poticni ea. Nu mai era altul ca tine.
Samson se pregătea s-o întrebe ce-i plăcuse lui la ea, dar îşi dădu seama cum ar fi sunat şi se opri. Îi simţea căldura trupului lipit de al lui.
– Eram bun la pat?
Întrebarea îi surprinse pe amândoi la fel de mult. Ea zâmbi într-un fel ciudat şi-şi ridică bărbia. Gura-i era caldă şi mirosea a portocale; de aproape, figura ei deveni neclară.

Traducere de
Dina Litzica

(Roman în curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, în colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu (c) Humanitas Fiction)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara