Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Nicolae Velea de Alex. Ştefănescu


Nicolae Velea s-a născut la 13 aprilie 1936 în comuna Cepari din judeţul Argeş. Părinţii lui, Gheorghe şi Dumitra Velea, erau amândoi învăţători.

între 1953-1958, Nicolae Velea urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, avându-i ca profesori pe Tudor Vianu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Jacques Byck, Al. Graur, Edgar Papu. Printre colegii lui se numără Sorin Titel, Gabriel Dimisianu, Livius Ciocârlie, Domiţian Cesereanu.

în 1957 debutează ca publicist în Viaţa studenţească. Ca prozator debutează cu un an mai târziu, când îi apare schiţa Poarta în Gazeta literară.

între 1958-1964 lucrează ca redactor la Gazeta literară, fiind coleg de redacţie cu Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Paul Georgescu, Matei Călinescu, S. Damian, Gabriel Dimisianu. Prima carte, volumul de proză scurtă Poarta, îi apare în 1960 şi îl impune ca un prozator original (excesiv de original, consideră unii comentatori). Cărţile pe care le va mai publica de acum înainte, modeste ca număr de pagini, dar substanţiale artistic, nu vor face decât să-i consolideze succesul iniţial.

Timp de doi ani (1964-1966) lucrează ca redactor la "Romfilm", Secţia scenarii, iar din 1966 şi până la sfârşitul vieţii - ca redactor la revista Luceafărul. în 1965 se căsătoreşte, cu Elena Stan, şi ea absolventă a Facultăţii de Filologie, şi ea prozatoare (îşi semnează textele Ana Delea), iar în 1967 i se naşte singurul fiu, Andrei Velea.

Toţi cei care îl iubesc şi îl admiră pe Nicolae Velea (şi sunt mulţi la număr) asistă dezolaţi la ruinarea sănătăţii lui, din cauza alcoolului. în cele din urmă, într-o noapte geroasă de iarnă - 31 ianuarie 1987 -, el cade în zăpadă, în apropiere de Piaţa Scânteii, şi moare îngheţat.

Faima scriitorului nu s-a stins o dată cu viaţa sa. Criticii şi istoricii literari au continuat să-l evoce şi să-i analizeze opera, printre cei mai inspiraţi exegeţi ai lui numărându-se fostul lui coleg de facultate, Gabriel Dimisianu (din studiile căruia am extras şi informaţiile folosite în acest curriculum vitae).


Proză scurtă. Poarta, Buc., EPL, col. "Luceafărul", 1960 (pref. de Mihail Petroveanu)  Opt povestiri, Buc., EPL, 1963  Paznic la armonii. Buc., EPL, 1965  Zbor jos, Buc., EPL, 1968  Cutia cu greieri, Buc., IC, 1970  în război un pogon cu flori, Buc., Alb., 1972 (fragment dintr-o nuvelă amplă, rămasă în faza de proiect)  Vorbă-n colţuri şi rotundă, Buc., Alb., 1973  Dumitraş şi cele două zile, Buc., IC, 1974  Călător printre înţelepciuni, Buc., Alb., 1975  întâlnire târzie, Buc., Em., col. "Biblioteca de proză română contemporană", 1981 (ant.; postf. de Eugen Simion)  Povestiri, vol. îngr. şi postf. de Gabriel Dimisianu, Buc., FCR, col. "Prozatori români contemporani", 1997 (ant.; vol. cupr. şi extrase din comentariile critice asupra operei prozatorului).

*
Culegeri din povestirile lui Nicolae Velea au mai apărut în limba maghiară (1973, 1985) şi în limba rusă (1983).

împotriva politicii de înfrumuseţare forţată

icolae Velea se considera un bărbat urât. "L-am surprins nu o dată - îşi aminteşte Gabriel Dimisianu - trăgând cu ochiul în vreo oglindă şi murmurând: - Urât sunt, domnule!" Dar urâţenia lui avea farmec. "Va fi fost poate cum spunea - adaugă memorialistul -, făcut într-adevăr din atâtea disproporţii şi asimetrii, cu imensul cap montat pe un trunchi nu prea masiv, deşi părea mătăhălos, greoi, în toată alcătuirea neşlefuit, "nefinisat" (cu excepţia frapantă, prin contrast, a mâinilor, sigur frumoase, fine), va fi fost deci Velea, cum să zic, lipsit de graţie fizică, stângaci şi în gesticulaţie, în mişcări, primejduind mereu obiectele casabile din încăperile în care se afla şi luând din belşug pe haine varul de pe ziduri, dar fapt este că, fiind cum era şi nu altfel, încânta cu prezenţa sa pe toată lumea."

Conştient de urâţenia lui, Nicolae Velea şi-a asumat-o. El şi-a făcut până la urmă un stil din a fi altfel decât o cereau normele în vigoare, toate normele, nu numai cele antropometrice. în loc să se străduiască să semene cu cei din jur, îşi cultiva neasemănarea cu ei, cu o stranie mândrie a umilinţei. De pe această poziţie, de paria, a sfidat - era inevitabil - politica de înfrumuseţare forţată la care îi supunea partidul comunist pe oameni, tratându-i ca pe un produs de serie.

Nonconformismul structural - înnăscut şi îndelung elaborat - al scriitorului se regăseşte în proza sa, care n-are nimic din realismul şcolăresc practicat de autorii aflaţi în slujba oficialităţii. Personaj atipic el însuşi, Nicolae Velea şi-a populat povestirile cu numeroase personaje atipice - violent atipice, adeseori chiar excentrice. Totodată, şi-a constituit un limbaj numai al său, sfios şi metaforic, mereu imprevizibil, în opoziţie cu emfaza şi cursivitatea declamativă ale limbii de lemn.

Trebuie spus însă că forma de sfidare aleasă de el nu implica mari riscuri, bazându-se pe experienţa atâtor "clovni" din istoria umanităţii, toleraţi sau chiar agreaţi de tirani. în plus, la sfârşitul deceniului şase, şi alţi scriitori - Fănuş Neagu, D. R. Popescu - se opuneau realismului socialist şi principalei exigenţe a acestuia, crearea de personaje tipice, prin aducerea în prim-plan a unor oameni "suciţi", uneori de-a dreptul năstruşnici.

Totuşi, Nicolae Velea a fost mai autentic decât toţi în afişarea refuzului de a intra într-un tipar. Cu un instinct artistic sigur, el s-a ferit de înecarea prozei într-un metaforism excesiv, aşa cum i s-a întâmplat până la urmă lui Fănuş Neagu, ca şi de alunecarea în incoerenţă, asemenea lui D. R. Popescu. Textele lui, aflate aproape mereu sub controlul bunului-gust, au o tentă de clasicitate.

Aceasta nu înseamnă că Nicolae Velea n-a suferit şi pierderi ca scriitor în urma acrobaţiilor stilistice pe care a trebuit să le facă pentru a se sustrage aşteptărilor autorităţilor. Scrisul său, ostentativ neretoric, negrandilocvent, are un grad relativ mare de artificialitate. Funcţionează aici mecanismul - paradoxal - al pierderii naturaleţii prin preocuparea de a fi exclusiv natural.

Pe de altă parte, temele principale ale propagandei comuniste n-au fost eliminate cu totul din proza sa, ci doar împinse într-un plan secund. Aşa cum până şi în romanul Moromeţii, capodoperă a prozei româneşti, există undeva, în fundal, fie şi numai schiţat, conflictul dintre "chiabur" şi "mijlocaş" (ca alibi pregătit pentru o eventuală incriminare a cărţii), aşa şi în povestirile lui Nicolae Velea se fac referiri, fugitive, la exproprierea moşierilor, considerată benefică pentru săteni, la o pretinsă prosperitate adusă în sate de înfiinţarea gospodăriilor agricole colective etc. Cu oricâtă discreţie sunt introduse în naraţiuni aceste clişee ale propagandei comuniste, ele tot se observă, ca urmele de muşte pe o oglindă.


Nicolae Velea - un ironist?!

Tehnica narativă inventată de Nicolae Velea pentru inducerea în eroare a autorităţilor i-a indus în eroare şi pe criticii literari. "Nicolae Velea - afirmă Eugen Simion - este un ironist cu o remarcabilă capacitate de inven-ţie verbală, unul dintre cei mai fini pe care i-a produs proza românească după 1960. Punctul lui de plecare este, prin plăcerea spectacolului verbal, Marin Preda din O adunare liniştită, dar şi Creangă prin şiretenia limbajului şi gustul pentru personajele "dugoase", sucite în genul lui Dănilă Prepeleac."

în realitate, Nicolae Velea nu este un ironist, iar preferinţa sa nu se îndreaptă spre spectacolul verbal. Esenţa prozei lui o reprezintă celebrarea, cu un sentimentalism, răscolitor, "rusesc", a fiinţei umane. El se numără printre prozatorii care, chiar şi în faţa unui peisaj grandios, cu vulcani în plină erupţie sau cu stele căzătoare, nu şi-ar putea desprinde privirea de chipul omului de lângă el, fie acesta şi un cerşetor, aflat acolo întâmplător. Viaţa semenilor i se pare mai interesantă decât tot ceea ce se petrece în Univers.

Un "spectacol verbal" propriu-zis nu există în proza sa. Personajele, în general, nu ştiu să se exprime (trăind chiar, de multe ori, o dramă a necomunicării), iar scriitorul însuşi recurge la scamatorii lingvistice numai pentru a descrie revelator, neconvenţional procese psihice sau situaţii greu de descris. El evită mereu retorica epocii, dar evită în acelaşi timp orice retorică, astfel încât să nu poată fi identificat ca un adversar al ideologiei oficiale. Atacă mereu subiectul din unghiuri neaşteptate, cu o simplitate ingenioasă. Preferă să fie naiv ca un amator decât previzibil ca un profesionist. Iată, ca exemplu, cum istoriseşte în povestirea în treacăt începutul unei idile:

"A doua zi o căută, o găsi. Adina nu se mai sui în maşină şi ei merseră pe jos. în dreptul unui loc pustiu, el o prinse în braţe şi o sărută. Ea se zbătu până când Duminică îi apăsă buzele. Aici braţele ei mai zvâcniră de două ori, împotrivindu-se, apoi se muiară, obosiră şi încuviinţară, şi ea închise ochii. Pe urmă Adina îl apucă de urechi, îi depărtă faţa, şi i-o privi atentă, de parcă ar fi vrut să-şi amintească ceva. îl îndepărtă supărată cu palmele, se întoarse şi porni spre casă."

Să parcurgem mai departe acest text, în căutarea virtuţilor de "ironist" ale lui Nicolae Velea. Duminică, şoferul de la cooperativa din sat, se îndrăgosteşte tot mai mult de Adina, dar, fiind un om rudimentar, nu ştie să explice şi nici să-şi explice ce se întâmplă cu el. Simte doar că se apropie de trăirea a ceva neasemuit de frumos şi în mod bizar (dar verosimil din punct de vedere psihologic) amână momentul. Aşa se explică de ce vorbeşte cu Adina absent, spunând mecanic tot ce-i vine în minte. Adina, la rândul ei, lasă să mai treacă ceva timp înainte de a se lăsa copleşită de fericirea pe care o presimte.

Răsfăţul celor doi este drastic pedepsit de viaţă:

"Duminică veni cu microbuzul. Trebuind să meargă la Săuca să ia nişte lapte şi ouă (maşina celor din Săuca se stricase), trecea prin Cuca.

După ce ea se sui, Duminică zise din obişnuinţă o vorbă la întâmplare:

- Nu mai ştiu dacă ţi-am spus... că sunt însurat...

Dar vorbi atât de răguşit şi apăsat, încât înţelesul vorbelor nu mai părea - sau Adina, obosită, nu-l mai căută - alături de ele.

- Chiar eşti? întrebă ea tot apăsat.

- Sunt! Să mă trăsnească şi să mă calce dacă nu sunt, spuse el pentru prima dată alt jurământ.

- Şi chiar eşti? îl rugă ea subţire şi neliniştită.

- Sunt! Află că sunt! De doi ani sunt! minţi Duminică neglijent, gândindu-se în altă parte.

- Atunci... şi Adina deschise uşa şi sări din maşină."

Duminică, bineînţeles, nu era însurat. Alina cade într-un ţăruş care i se înfige în spate şi moare, iar bărbatul se sinucide aruncându-se cu maşină cu tot în Dunăre.

Nicolae Velea - ironist?!

La fel de nejustificată se dovedeşte a fi, la o nouă examinare, şi calificarea sa ca prozator al "micilor stări sufleteşti" (Valeriu Cristea). Mişcările psihice pe care le surprinde Nicolae Velea sunt, dimpotrivă, mari, au caracterul de evenimente ale vieţii interioare. Şterse, insignifiante pot fi considerate personajele - şi aceasta doar sub raport social - sau împrejurările în care ele se definesc. Dar stările sufleteşti în nici un caz. Curajul artistic şi, implicit, originalitatea prozatorului constau tocmai în atacarea abruptă - cu forţă, dar şi cu o neîndemânare de timid, de efect în plan literar - a unor momente de maximă importanţă din viaţa personajelor.

La ruşi, numeroşi scriiitori, de la Gogol, cel din Moşieri de altădată, şi până la Şukşin, Rasputin, Aitmatov, au dat asemenea dovezi de umilinţă creştină, spălând, cu veneraţie, picioarele unor personaje din categorii ignorate sau chiar dispreţuite de societate. Ei au urmărit să demonstreze că fiinţa omenească, oricare fiinţă omenească prezintă interes şi merită studiată cu atenţie. La noi, însă, atitudinea reprezintă o noutate, dacă facem abstracţie de unele pagini (puţine) din Marin Preda în care luciditatea lasă locul unei duioşii faţă de semeni.

Cea mai "rusească" proză a lui Nicolae Velea este Drumul. în cuprinsul ei, scriitorul o aduce în prim-plan pe o ţărancă bătrână care, mergând pentru prima dată în viaţa ei la oraş, se simte asediată de prea multe noutăţi, dar reacţionează prietenos şi încurajator, aşa cum nu ar reacţiona, poate, un om "important":

"Mergea pe trotuar oprindu-se din când în când la câte o vitrină. însă în treacăt, ca nu cumva să vadă vreun obiect pe care să nu şi-l poată explica şi s-o tulbure... Totuşi, cu toate prevederile luate, într-un loc ochii ei se loviră de un lucru care i se păru ciudat. Se mai uită un timp la el, cu mânie şi răutate, apoi intră în magazin şi întrebă supărată cât face. Cum costa numai zece lei, îl cumpără şi-l înfundă cocoşindu-l în paporniţă, parcă răzbunându-se pe el.

Era un abajur.

Pe urmă nu se mai uită deloc la vitrine. Se apropia de inima oraşului. Mergea printre clădirile mari şi pe faţă i se vedeau o admiraţie şi o bucurie cuviincioasă prin care mărturisea că toate lucrurile care o înconjurau, dacă sunt aşa, înseamnă că aşa trebuie să fie, n-au de ce să se ruşineze pentru că sunt ciudate, ea se împacă cu ele. Se împacă, dar nici ele să nu se arate duşmănoase. Mergea şi ţi se părea că în faţa şi în spatele ei se rostogolesc valuri de bucurie şi bunătate."


Ridicarea în rang a "făpturilor neînsemnate"

Adevăratele performanţe literare ale lui Nicolae Velea sunt de găsit în această zonă a instantaneelor psihologice, care eternizează şi glorifică evenimente din viaţa sufletească a unor "făpturi neînsemnate" (aşa le va numi mai târziu alt prozator, mult mai tânăr, Al. Papilian, dar nu pentru a le aduce un omagiu, ca Nicolae Velea, ci pentru a le blama). Nimeni nu şi-ar fi putut închipui că se pot întâmpla atâtea în sufletele unor oameni banali.

în Zbor jos, elevul Andrei descoperă într-o bună zi, cu uimire, că gândurile nu sunt sesizabile de cei din jur şi că prin urmare îşi poate îngădui să gândească orice. în Poarta, un copil, Sandu, îşi dă seama pe neaşteptate şi cu sentimentul unei pierderi ireparabile că jocul lui de-a oamenii mari nu mai are nici un haz (probabil pentru că a început el însuşi să devină un om mare). Adolescentul Tudor - din Treceri, I -, asupra căruia se revarsă frecvent cruzimea naturală a unei fete băieţoase şi a unui unchi cam într-o ureche, înţelege brusc că eliberarea de persecuţii depinde numai de el, de simpla luare a hotărârii de a spune nu. Nuvela întâlnire târzie culminează, după cum sugerează şi titlul, cu momentul în care soţii Pavel şi Panaita, multă vreme bântuiţi de bănuieli reciproce mute, duşmănoase şi hotărâţi să se despartă, se simt inundaţi ca de-o lumină de dragoste; cu subtilitate, prozatorul menţionează că, în pofida acestei revelaţii, cei doi continuă să îndeplinească ritualul despărţirii, ca şi cum ar fi intrat pe un făgaş pe care nu-l mai pot părăsi. în Paznic la armonii, un băieţaş rămas singur acasă, Domnel, începe de la un moment dat să se simtă răspunzător de bunul mers al întâmplărilor cotidiene din viaţa blocului în care locuieşte, a străzii şi, constatând cu îngrijorare că nu se ocupă nimeni de ele, decide să le susţină el, cu mintea, pentru ca nu cumva fluxul existenţei să se întrerupă. Schiţa Pârâul - fragment dintr-un posibil roman sau dintr-o nuvelă mai amplă - cuprinde, printre altele, episodul unui experiment erotic prematur făcut sub presiunea părinţilor de o fetişcană, Olina, căreia îi trebuie apoi o viaţă întreagă ca să se dezmeticească. în Odihnă, Dănilă, un bărbat care încă din tinereţe a trebuit să-şi înăbuşe sensibilitatea şi fantezia pentru a munci istovitor, de dimineaţa până seara, se lasă la bătrâneţe, într-o clipă de răgaz, în voia plăcerii de a contempla şi a reflecta. Trezirea lui târzie este cu atât mai surprinzătoare şi emoţionantă cu cât survine într-o împrejurare prozaică:

"Cum stam aşa într-o rână, mă uit la deştele piciorului descălţat. Şi mă prinde un fel de milă pentru ele, că uite săracele, stau acolo, în bocanci de nu le vede soarele şi nimeni nu ştie de ele. Auzi, dumneata, gând pe mine! Şi mă descălţai şi la ălălaltul. începui să mişc degetele şi mă uitam la ele, când mă loveşte alt gând, mai primit. Mă vezi, eu sunt cât o prăjină. Mă uit la deşte şi în lungul fluierului şi mă trăzneşte aşa că, uite, de la laba piciorului în sus ţin eu. Că talpa şi gleznele şi pulpa sunt eu."

în toate aceste episoade şi în altele este vorba despre revelaţii care schimbă viaţa unor oameni sau - mai rar - despre dureroase mortificări. Scriitorul trece direct, fără ceremonialuri, introductive, la prezentarea lor. De altfel, în general, din "portretistica" lui lipseşte orice urmă de convenţionalism. Nu se descriu cu pedanterie părul, ochii, buzele, veşmintele, locuinţele - conform protocolului tradiţional. Ca sculptorii moderni, care fac abstracţie de nasturii sau şireturile persoanelor luate drept model, Nicolae Velea taie de-a dreptul în marmura hârtiei forma stării sufleteşti care îl interesează.

Faima sa, nejustificată, de "comediograf al cuvântului" vine, poate, din prea marea atenţie acordată de critica literară unor fanteziste prelucrări epice ale proverbelor româneşti, publicate de scriitor întâi în spaţiul unei rubrici (Proverbe) din revista Luceafărul şi apoi într-un volum (Vorbă-n colţuri şi rotundă). în aceste texte, Nicolae Velea se joacă greoi (în stilul lui Ion Gheorghe) cu diferite formule paremiologice şi le evidenţiază suprarealismul latent.