Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Interviu:
Nicolae Breban de Ion Simuţ

Ion Simuţ (prin e-mail, de la Oradea, 14 ianuarie 2011): Stimate domnule Nicolae Breban, anul nou 2011 vă găseşte departe de ţară, izolat undeva pentru a scrie. Sunteţi pentru al treilea an la rând, din câte ştiu, la Dehesa de Campoamor, în sudul Spaniei, împreună cu doamna Cristina Breban. De altfel, a devenit o regulă: în fiecare iarnă, de toamna târziu până la sosirea verii, deci cam o jumătate de an, sunteţi la Paris sau în altă parte, dar nici într-un caz la Bucureşti. Sunteţi despărţit complet de atmosfera neprielnică din România, cu un scop nobil: o izolare rezervată creaţiei. Vă întoarceţi în martie, aprilie sau mai cu cel puţin două cărţi scrise, pregătite pentru tipar. Editurile nu pot ţine pasul cu ofertele dumneavoastră. Romanul scris iarna trecută, în 2009-2010, nu a apărut încă. Vă rog să ne spuneţi ceva despre el şi despre ceea ce scrieţi acum. Curiozitatea viitorilor cititori trebuie pregătită, stimulată...

Nicolae Breban (prin e-mail, de la Dehesa de Campoamor, 17 ianuarie 2011): Lucrez la un roman care se petrece cam pe la începuturile stalinismului în România. Cum bine aţi observat, mai am o carte, tot un roman, încă nepublicat, care se petrece în aceeaşi perioadă, unde am tentat o interesantă experienţă: să-mi folosesc elemente ale propriei biografii, din aceiaşi ani, cincizeci, dar... modificând enorm datele şi traseul eroului principal. Epoca teribilă a acelor ani conţine, cred eu, un material epic şi uman extraordinar de interesant şi de bogat, tratat azi de unii comentatori în fugă, polemic şi nu rareori în necunoştinţă de cauză. Nu numai noi, tinerii intelectuali, am fost aruncaţi de istorie într-un „cazan aprins şi turbulent”, dar întreaga societate românească, ocupată de tancurile eliberatoare sovietice, a fost pusă, cu forţa, în faţa unor aşa-zise noi valori şi împinsă să-şi nege şi să-şi calomnieze trecutul, tradiţia şi întemeietorii. Astfel de crize şi taifunuri istorice pot, uneori, să ne arate o altă faţă a neamului, a comunităţii noastre, cu atât mai mult cu cât în acei ani, ba chiar şi în acele decenii, noi, românii, am avut senzaţia de a fi fost uitaţi sau părăsiţi de vechii noştri aliaţi care ne-au fost model în timp şi ne-au ajutat să ne constituim într-un stat structurat pe principii democrate. Franţa în primul rând, care, după cum ştim, a avut şi ea de luptat, mai ales în anul ‘68, cu revolte şi contestaţii ale tinerilor, nu puţini dintre ei sub flamura radical-anarhistă a unui filosof de talia lui J. P. Sartre.

I. S.: Poate ne mărturisiţi ceva şi despre singurătatea creatorului de cursă lungă...

N. B.: Singurătatea „creatorului de cursă lungă”, cum spuneţi, stimate domnule profesor Simuţ, e mai puţin spectaculoasă decât pare unora. Dealtfel, e o falsă singurătate, deoarece, după un număr de ani şi de cărţi, de opusuri publicate şi care, de bine-de rău, întrunesc sufragiile unor critici de prestigiu şi ale unui public avizat, autorul se retrage în necesarul, cred eu, turn de fildeş, nu pentru a se izola, ci pentru a avea perspectivă şi linişte, elemente necesare unei creaţii de anvergură. Singur am fost oarecum, din motive politice, după ce am protestat contra începutului dictaturii personale a lui Ceauşescu, acolo, în Franţa, unde mă găseam, şi apoi la întoarcerea în ţară, timp de aproape două decenii. Dar a fost o singurătate voită şi de care am fost mândru. Evident, singur, oarecum, m-am simţit şi în anii de exil estetic şi politic, mai ales în R. F. Germania, deşi această ţară mi-a acordat iute cetăţenia în urma „sângelui meu german” şi a rudelor mele aflate acolo, în Bavaria. Mai puţin singur în Franţa, la Paris, unde mi s-au publicat câteva din romanele care, se spune, au avut succes în România. Mi s-a spus nu de puţini francezi, dar şi români din vechea emigraţie că am greşit publicând cărţi care au „putut să apară sub comunişti”. Ar fi fost mai potrivit, se pare, să scriu, să „fabric” altele, acolo, impregnate poate, cum a făcut Petru Dumitriu, de forme explicite ale disidenţei şi ale „adevărului”. Dar... care adevăr ? Dumneavoastră, în calitate de critic eminent, ştiţi foarte bine că nu totdeauna adevărurile societăţii şi ale istoriei, oricât de evidente pentru unii, sunt aceleaşi cu ale timpului. Şi ale umanului. Şi, apoi, eu voiam să rămân scriitor român şi ca şi alţi câţiva colegi şi prieteni din acea perioadă, Nichita Stănescu, Doinaş, Negoiţescu, Marin Preda, nu acceptam să împart valorile artei după criterii politice. Sau după biografie. Oricât ar fi fost ele de „convingătoare” şi, pentru moment, stimulative, unora. În artă şi litere sunt valori care ambiţionează să reziste pe termen lung şi pentru că, aplicând rigorile, extrem de permisive, ale genurilor şi speciilor, vorbesc nu şi în ultimul rând de omul etern. Sub specie aeternitatis, cum spuneau înaintaşii noştri. Fără să-l uite, se înţelege, pe cel de alături, care uneori suferă, e drept, şi este nedreptăţit şi umilit, dar nu e capabil totdeauna să discearnă realele elemente ale necazurilor sale. Între idiomatic şi universal, deşi, în arta mea, care a fost nu rareori menţionată ca una încărcată de concret, eu am preferat mai ales universalul, omul etern, acelaşi, la noi, dar şi sub alţi sori şi în alte climate, fizice şi sociale. Poate şi de aici sensibilitatea mea aparte faţă de scriitori şi filozofi ca Dostoievski, Proust şi Thomas Mann sau dragostea mea, fidelitatea mea faţă de extrem-radicalul Nietzsche, pe care l-am pus în exergă încă de la primele mele romane.

I. S.: A devenit de asemenea o regulă a ultimilor 10-15 ani ca în paralel cu proza să scrieţi eseuri, critică literară, memorialistică, să realizaţi traduceri de poezie. Rechizitoriul din volumul Trădarea criticii a făcut multă vâlvă. Criticilor generaţiei dumneavoastră le aduceţi o gravă acuză: aceea de a fi trădat literatura din 1990 încoace. Mie nu mi se pare că Eugen Simion sau Nicolae Manolescu (pentru a da numai două nume) au abandonat literatura; dimpotrivă. Nu cumva sunt ei mai vinovaţi pentru că v-au trădat pe dumneavoastră, în sensul că nu dau dovada aceleiaşi critici generoase de întâmpinare a prozei noi pe care o scrieţi, ca altădată? E o întrebare răutăcioasă, recunosc.

N. B.: Titlul eseului meu – Trădarea criticii – înşeală, accept, prin titlu, dar şi printr-o lectură „infidelă”, iute şi încărcată de prejudecăţi. Nu numai ale lectorilor-critici care au citit-o, dar şi ale propriei noastre literaturi : îndrăzneala unui romancier, a unui creator de ample construcţii epice de a „da note” criticilor generaţiei sale. Or, cum probabil aţi observat, eu nu numai că nu dau note, dar le fac un elogiu criticilor majori şi realmente luptători pentru valoare în literatură şi în anii teribili ai deceniului şase şi şapte la noi. Propun şi portrete ample făcute cu priceperea mea, câtă o am, de creator de tipuri umane verosimile, a cinci critici şi istorici literari, inşi fără de care literatura noastră a „creatorilor”, poeţi şi prozatori din acei ani, nu ar fi fost posibilă. Nu, nu în sensul producţiei ei originare, ci mai ales în ceea ce priveşte unul din rolurile majore ale criticului dintotdeauna: emiterea curajoasă a unor judecăţi de valoare şi susţinerea operei, când o consideră conformă valorii. Şi asta, Negoiţescu, Lucian Raicu, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu şi Eugen Simion au făcut-o şi astfel a fost posibilă nu numai interesanta şi bătăioasa generaţie şaizeci, dar şi renaşterea literelor contemporane. Ca şi rediscutarea, în alţi termeni decât cei ai luptei de clasă, a numelor şi valorilor trecutului apropiat cultural, bine terfelite timp de un deceniu şi mai bine de inşi inteligenţi, dar oportunişti în fibra lor şi poate călăuziţi de o dogmă politică străină, precum Crohmălniceanu, Paul Georgescu şi S. Damian. Care au hulit şi „demascat” mari valori şi stâlpi ai clasicismului şi modernităţii româneşti, precum Titu Maiorescu, Lucian Blaga sau Eugen Lovinescu. Nemaivorbind de atacurile murdare la valorile noastre literare care se aflau în străinătate: Brâncuşi, Cioran, Eliade şi alţii. Ca un exemplu interesant, mi-aduc aminte că violonistul Mihai Constantinescu îmi spunea prin anii şaizeci că, pe la începutul deceniului şase, la Conservatorul de Muzică, se vorbea public şi cu multă ură în glas de „banditul George Enescu”! Cam ăsta era tonul!... Atunci a fost posibil şi atacul la singurul nostru filosof care a construit un sistem de gândire de sorginte postkantiană, seraficul poet Lucian Blaga şi, ca şi Cioran, una din victimele eterne şi predilecte ale profesorului universitar Crohmălniceanu, şef de reviste importante şi cronicar politic, care, e drept, la senectute a descoperit că unii „duşmani ai poporului” şi „creatori putrezi” au şi unele „merite artistice”. Şi că românii, chiar şi în vremuri teribile, de restrişte, sunt capabili de a crea opere de valoare, redând speranţa multora şi din alte domenii de activitate, creându-se din acei ani, şaizeci, un public enorm, avizat şi interesat de arte şi litere. Care, ca şi criticii citaţi mai sus, ne-a susţinut şi încurajat.

I. S.: Am reflectat şi eu, alături de alţi critici, la faptul dacă proza dumneavoastră s-a schimbat fundamental, în stil şi teme, din 1990 încoace, de la Amfitrion, să zicem. Presupun că răspunsul dvs. e negativ. Nu aţi simţit nevoia să vă adaptaţi, nu credeaţi că era necesar. Temele prozei dvs. rămân aceleaşi, au resurse inepuizabile, nu s-au perimat. Mă întreb dacă nu era nevoie de o modificare de stil, în sensul unei alte conformităţi cu cititorul şi piaţa culturală. Dar poate că această adaptare aţi şi realizat-o... Credeţi că anul 1989 desparte scrisul dumneavoastră, romanele, în două epoci sau două etape personale foarte diferite?

N. B.: Vorbiţi de o anume necesară, spuneţi, schimbare de stil în arta mea, care s-ar impune, o spuneţi, după cerinţele publicului, ale pieţei şi ale vremurilor. Păi..., domnule profesor Simuţ, această „schimbare de stil” s-a făcut, plenitudinar, ca să zicem aşa, şi sub ochii dumneavoastră, când vă aflaţi încă la începuturile carierei. După o serie de romane în care, e drept, acţiunea şi stilul, ca şi problematica erau mai... palpitante, mai „vii”, mai „captivante”, ca să vorbim în termenii „pieţei” – cum au fost Animale bolnave şi Bunavestire – care a avut şi „norocul” unei uriaşe campanii politice comuniste „distrugătoare”, care mi-a adus şi câţiva denigratori dintre amici, dar şi mii şi mii de lectori din toate straturile sociale; sau Don Juan, cred că unul dintre primele romane „libertine” după război; în ‘84, am publicat, un „op indigest”, care avea vreo mie de pagini în manuscris, romanul numit Drumul la zid. Acolo, în acel „moment”, s-a făcut schimbarea de stil, deşi nu în felul în care unii mi-o cer acum, după căderea comunismului, de parcă stilul unui scriitor profesionist şi problematica sa pot şi trebuie să se schimbe odată cu regimul, democrat sau tiranic. Nu contest, unora li se potriveşte „în stil”, cum ziceţi, şi o adecvată adaptare la noi mode şi cerinţe imediate. Dar stil înseamnă, cum o spuneau unii teoreticieni francezi, nu numai lungimea sau scurtimea, ca şi claritatea frazei, ci şi un „mod de a fi” al autorului. Un mod esenţial de expresie a fiinţei. Pentru a mă compara cu cei mari, şi Balzac, ca şi Proust, la aproape un secol după el, au fost acuzaţi, ambii, că au un stil neconform cu „spiritul” literei franceze, căruia Bossuet şi alţi teoreticieni sacri îi ordonaseră să fie concis, pertinent şi clar. Or, cei doi citaţi mai sus şi-au inundat opurile cu fraze greoaie, redundante şi nu totdeauna foarte „clare”. După ce furtuna „stilistică” şi a noutăţii mari în construcţie şi tematică s-a calmat, s-a observat că autorii citaţi mai sus îşi au meritele lor incontestabile. Fraza mea, dintotdeauna, nu contest, are redundanţe obositoare pentru cei care preferă o lectură clară, precisă, iute, de „înţeles” şi „mângăietoare”, dacă se poate, cum scriau nu puţini dintre marii noştri clasici, deoarece acesta e modul meu de a gândi şi de a construi o situaţie, un personaj, o atmosferă. Un conflict. Şi, mai ales, faptul că mă atrag mai puţin descrierile, de natură şi altele, cât stările de conştiinţă şi procesele umane aflate adeseori la limită.

I. S.: Dacă 1989 nu a modificat proza dumneavoastră (discuţia merită purtată mai stăruitor şi mai în profunzime), acest an de ruptură v-a modificat, totuşi, biografia. Nu aţi simţit şi dvs, ca Nicolae Manolescu, aceleaşi tentaţii? Cel puţin două: de a vă implica în politică şi de a vă angaja în publicistică.

N. B.: Bineînţeles, ca orice om viu, după ce în martie ‘90 m-am întors definitiv în România, lăsându-mi soţia la Paris, activă în domeniul artelor plastice şi a librăriei de carte rară de artă, ca şi contractele mele cu „Flammarion”, bucuros de răsturnarea fericită a lucrurilor şi vrând să mă bucur, cu românii mei, de noua libertate, atât de râvnită şi pe care nimeni n-o mai credea posibilă în timpul vieţii noastre, am visat şi eu tot felul de lucruri. Şi „scenarii”, mai ales, însă, am vrut să profit cu adevărat de libertatea socială şi de expresie şi... am făcut ceea ce am mai făcut şi înainte: o revistă literară şi am scris cărţi, de preferinţă romane. Târziu, mă rog, ca orice nord-ardelean aflat în Sud, în Capitală!, mi-am dat seama că unii dintre prietenii mei au fost, să zicem, mai „iuţi”, mai „clarvăzători”, şi au intrat „în politică”. Vrând să bareze drumul spre putere vechilor şi noilor comunişti. Nu ştiu cât şi cum au reuşit, adevărul este că, după părerea mea, s-au apropiat prea tare, prea „organic”, de cei care pregăteau o „altă echipă” la putere, „o nouă dreaptă politică”, care să-i înlocuiască definitiv pe politicienii „vechi”, beneficiind şi de un uriaş val de entuziasm popular, cum s-a văzut la alegerile din ‘96. „Experienţa”, însă, după cum ştim, nu a fost foarte reuşită, marele şi cu adevărat istoricul partid al Ardealului şi al lui Maniu, P.N.Ţ. a fost scos din Parlament şi din viaţa politică şi „vechii” sau „noii” comunişti au fost realeşi cu brio. Cum s-a mai întâmplat şi în statele de la nordul ţării noastre, cu care am trăit împreună teribila presiune moscovită, cea de vreo jumătate de secol. Pentru mine, „a fi liber” nu înseamnă decât să mă înjug şi mai tare, mai definitiv, în propria-mi vocaţie, înţelegând numai în acest fel expresia hegeliană, de „necesitate înţeleasă”. Care trebuie aplicată individului şi destinului său, nu maselor, cum au făcut-o ideologii comunişti, pervertind-o. Încă o dată, cum puteţi observa, Breban nu are de ce să se „schimbe”, deoarece, în felul şi după credinţa sa – nu singur şi sub dictatură asemeni şi împreună cu unii colegi şi prieteni apropiaţi! – crede a-şi fi găsit vocaţia – deci libertatea, vorbim de cea a individului, cea destinală, înainte chiar de marile grupuri sociale în mijlocul cărora a trăit, a scris, a publicat şi care l-au susţinut. Aplaudat sau denigrat, cum se întâmplă şi azi, după cinci decenii de viaţă profesională; important însă e faptul că am fost „prezent”, deci activ, şi că am continuat să cred în capacitatea noastră, a românilor, de a crea opere de artă şi ficţiune majore. Comparabile cu cele create în secolii anteriori sau contemporani în Apusul mândru şi orgolios. Pe drept cuvânt. Aceasta este, de fapt, miza cărţii mele Trădarea criticii: nu, nu le reproşez criticilor, tineri sau consacraţi, că nu scriu despre cărţile mele şi nici nu le reproşez măcar că nu mă mai citesc, ci că şi-au pierdut credinţa în geniul creator naţional, al unei creaţii literare şi artistice capabile să producă opere de nivel înalt şi universal. Tocmai „acum”, în noua şi vulcanica libertate socială, de parcă noi, sub tirania comunistă, am fost mai „liberi” de a voi şi de a îndrăzni. Dar... fiecare generaţie biologică sau literară cu şansele şi norocul ei. Interesant e faptul că în tinereţe nu prea credeam în ceea ce noi, românii, numim noroc, dar acum, la senectute, mă apropiu altfel de această noţiune. Am spus „noi, românii”, deoarece într-un voluminos eseu de un fel de filosofie a istoriei româneşti, care a apărut zilele astea la Editura prestigioasă a Muzeului Literaturii Române, sub titlul Aventurierii politicii româneşti, încerc un mic excurs asupra specificului naţional, cum o face, toute proportion gardée, şi G. Călinescu la finalul marii sale Istorii..., unde discut doi termeni ca făcând parte din „el”, dacă acceptăm realitatea acestui aşazis „specific”: dorul şi norocul. Sentimentul covârşitor al dorului, în variatele sale moduri şi forme, şi credinţa, aproape superstiţioasă la noi, în „noroc”, aproape un înlocuitor al destinului. Dacă nu chiar şi al zeităţii.

I. S.: Privind în ansamblu opera dvs., deci nu numai proza, în continuitatea ei, cea mai importantă modificare postdecembristă constă în revanşa autobiograficului. Se vor restrânge mărturisirile despre sine la memorialistică, aşa cum o cunoaştem din cele patru volume despre Sensul vieţii sau există riscul să debordeze într-o ficţiune deghizată? Din câte ştiu, nu agreaţi proza narcisistă, ficţiunea narcisistă.

N. B.: Am răspuns oarecum la această întrebare, când am amintit de romanul meu încă nepublicat, ce poartă titlul Singura cale şi în care am încercat o foarte largă variantă a ceea ce dumneavoastră numiţi ficţiune narcisistă. Când eram tinerel şi veleitar, crispat şi extrem de stângaci în primele mele scrieri, speriat de vremurile brutale staliniste în care clasa mea, cea burgheză, dar şi a dumneavoastră, domnule profesor, cea a harnicilor agricultori, erau puse la stâlpul infamiei, dar mai ales speriat de incapacitatea mea de a-mi exprima, în literatură, spiritul meu, care mie, doar mie, e drept, mi se părea interesant şi demn de arătat şi altora, da, atunci incapacitatea sau sterilitatea mea de fond era aceea că nu mă puteam despărţi, în texte, din fericire niciodată publicate, de eul meu strict şi de mărunta şi aproape banala mea biografie. Azi, după cinci decenii de scris profesionist, lucrurile s-au întors pe dos: nu mai pot să ajung „la mine”! Sau eu, ha, ha, nu mai exist, aşa cum o credeam în tinereţe, în forma şi în specificitatea sa, sau... n-am existat, astfel, niciodată! Să fie acesta darul unui autor epic, care – ca şi Odiseu, s-a hazardat pe mări îndepărtate, în lupte şi aventuri, unele inutile şi singurul dor care-i mai rămâne, poate ţel sau certitudine, este... Ithaca! Insula bătută de valurile Mării Egee, unde fusese „cu siguranţă” în tinereţe şi unde lăsase o femeie şi un prunc. Unde existase fără îndoială! Dorul după sine însuşi s-ar putea numi această fugă sau reîntoarcere a lui Ulise, iar noi, în binecuvântata senectute, pe care aproape toţi o blestemă, dar cu toţii visează s-o ajungă, s-o atingă, vorbim când de paradisul pierdut al copilăriei, când de cel al tinereţii. În ce mă priveşte, iată, eu vă fac o ultimă confesiune: mie nu mi-este niciodată dor de această zisă tinereţe; a mea nu a fost în nici un caz o „capodoperă”, ca în cazul altor scriitori de talent. Şi asta numai din motivul invocat mai sus – şi anume faptul că nu reuşeam, după ani lungi şi grei, să ajung la un „stil” şi la o formă care să mă exprime, să mă satisfacă. Poate pentru că eram prea greu de mine însumi, cel de atunci, o fiinţă, o persoană care nu-şi depăşea cu mult orizontul său limitat, încărcat de necesităţi şi ambiţii oarecari. Azi, după atâţia ani şi mii de pagini publicate, sunt... mai liber, mai fericit. Şi altul. Deoarece necesităţile şi ambiţiile mele de azi sunt ale... eroilor mei de hârtie, numeroşi şi, se pare, destul de pitoreşti, uneori. Iar dacă ei vor supravieţui, mă voi strecura şi eu pe lângă ei, fericit parazit al propriei mele fantezii. Stranii şi, cred eu, indubitabil epice.

I. S.: Vă mulţumesc, stimate domnule Nicolae Breban, pentru amabilitatea de a purta acest dialog – interesant, fără îndoială, pentru cititorii dumneavoastră fideli. Cum la 1 februarie aţi împlinit 77 de ani şi sunteţi în continuare în plină vigoare a creaţiei, îngăduiţi-mi să vă urez „La mulţi ani!”. Aşteptăm apariţia noilor cărţi, pentru a relua acest dialog al nostru, sub forma interpretărilor critice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara