Fraţii Coen care au regizat filmul au păstrat titlul cărţii după care au realizat scenariul, romanul lui Cormac McCarthy, titlu care l-a rîndul său, scriitorul l-a împrumutat poemului lui William Butler Yeats, Sailing to Byzantium, astfel încît, poate fără să vrea, cei doi au creat un efect de ecou, cum se spune că în orice scoică dusă la ureche am auzi freamătul mării oricît de departe ar fi aceasta. Oricît ar părea de bizar, atmosfera poemului lui Yeats care ne înconjoară cu acea meditativă privire invizibilă a destinului, se regăseşte aici într-un fel neaşteptat. Ce ne oferă fraţii Coen? Un film sec şi dur ca o nucă de cocos într-un deşert în care nu există nicio piatră s-o spargi, un joc de-a v-aţi ascunselea în care rînd pe rînd moartea îi găseşte pe jucători oriunde s-ar ascunde, după un copac, într-o cameră a motelului Del Rio sau într-un spital din Mexic. Totul se petrece cu simplitatea absurdistă a tragediei, iar regizorii ne lasă singuri cu deşertul, cu spaţiile tranzitorii de ascundere şi cu acel zgomot de fond al unei mări care nu există, cu tăcerea şi graţioasa înaintare a morţii descălţată politicos la uşă. Pe scurt, vînătorul Llewelyn Moss (Josh Brolin) descoperă în deşert la o vînătoare de căprioare scena unui măcel între traficanţii de droguri. Un supravieţuitor grav rănit îi cere apă, dar Moss nu are apă la el şi o logică simplă îl face să se gîndească la singurul supravieţuitor al pistoliadei. Îl găseşte sub un pom, unul dintre cei doi car cresc solitar pe solul neprimitor, împreună cu o valiză cu 2 milioane de dolari pe care nu ezită să şi-o însuşească. Greşeala care declanşează întreaga poveste ţine de faptul că Moss într-un acces de umanitate pe care singur îl decretează drept prostie se decide să-i ducă apă mexicanului însetat, devenind astfel ţinta unui prădător feroce, pe numele său Anton Chigurh (Javier Bardem), de profesie criminal în serie. În toată povestea se amestecă şi un şerif bătrîn şi sfătos, Tom Bell (Tommy Lee Jones), aproape de pensie şi care trăieşte cu nostalgia unor old times cînd şerifii nici nu purtau pistol, iar moravurile erau desigur mai blînde. Retrospectiva aceasta semănată cu vise, cu istorii prăfuite, cu înţelepciunea rasei celor ce s-au stins se ciocneşte de absurdismul unor vremuri de neînţeles, privite într-o lumină crudă care seamănă cu lumina necruţătoare a amiezei în mijlocul deşertului. Explozia de violenţă din film ar fi argumentul acestui visător depăşit de situaţie că s-a schimbat ceva fundamental cu America, aşa cum documentarul lui Michael Moore, Bowling for Columbine ( Cîntec pentru un masacru, 2002) dorea cu orice preţ s-o sublinieze. Filmul fraţilor Coen nu ţinteşte neapărat în aceeaşi direcţie deşi zgomotul tradiţiei în America are adesea sunetul unei arme descărcate n-are importanţă în ce - de la o cutie ruginită de conserve în chica zdravănă a unui bizon sau în scăfîrlia unui marfiot -, el se adresează şi unui spectator străin de contextul evocat. Este uimitor cîtă curăţenie au făcut regizorii în acest film şi nu este vorba doar de mîna soartei în sensul pe care vechii greci i-o dau, de Moira, implacabilul Anton cu butelia sa de oxigen la nu ştiu cîte atmosfere, ci de spaţiul interstiţial dintre personaje, de tot acest spaţiu gol în care personajele intră ca pe o scenă de tragedie. Mi-a amintit de un maestru al tăcerilor prelungite, al expresiilor laconice şi al spaţiilor vide, de Michelangelo Antonioni, de atracţia regizorului italian pentru deşert şi pieţe pustii. Cu un mare rafinament, fraţii Coen au creat o atmosferă de film retro nu chiar cu "purecii" care invadează peliculele vechi sau zgomotele scrijelite pe care le face acul de pick-up pe discurile antediluviene, ci printr-o atmosferă prăfoasă de film vechi, ca şi cum praful deşertului s-ar fi depus pe retina camerelor. Efectul îţi intră în sînge, aşa cum ai senzaţia că praful îţi intră în ochi; în roşcat-cărămiziul platoului deşertic urmele de sînge au culoarea întunecată a vieţii, o urmă lungă pe care acest Anton o adulmecă cu precizie. Are Anton o istorie? Posibil. Puţinul pe care-l aflăm vine tot de la un vînător de recompense, Carson Wells (Woody Harrelson) care-i răspunde sec celui care-l angajează să recupereze banii despre gradul de periculozitate al ipochimenului "Comparing to what? Bubonic plague?". Este Anton întruchiparea uneia dintre cele 7 plăgi cu care Dumnezeu a binecuvîntat nu doar Europa, ci şi America, anume violenţa? Din nou, fraţii Coen lasă spaţiu interpretărilor, fără să vîneze pe cea mai grasă, mai alegorică şi mai facilă. Anton este rău, dar demonia lui are ceva poetic, departe însă de sensul romantic, mai aproape de sensul japonez al unui poem compus înaintea morţii sau un Texas Monogatari. Uneori, Anton oferă viaţa sau moartea printr-o alegere destinală echivalentă lui a da cu banul, la propriu şi nu la figurat. Se consideră pe sine moneda care se răsuceşte, feţele ei sunt însă viaţa şi moartea. Ghicitul aparţine "beneficiarului"; asemeni lui Nemesis sau Eriniilor, lui Anton îi place să se considere doar mesagerul, executantul impecabil al unei porunci care-i transcende. Nimic nu-l poate opri, silenţios şi graţios în acelaşi timp, ucide aproape cu eleganţă şi ironia fraţilor Coen ne este livrată subtil: asemeni unui regizor, Anton repetă scena crimei, intrarea într-o cameră întunecată, aprinderea bruscă a luminii şi cuprinderea într-un unghi favorabil a celor două paturi şi gestul lichidării celor ce încă nu şi-au ocupat locurile. Lucrurile se întîmplă întocmai ca la repetiţie. Ironia seacă a replicilor adaugă un plus de inefabil filmului, ele nu au nimic din umorul programat, din witz-ul sitcomurilor care scontează reacţia spectatorului, însă o serie de episoade au efect de scenetă, de "moment" reînnodînd cu spiritul ricaneur, flegmatic al acestui cavaler rătăcitor al vestului sălbatic, Cowboyul. Faptul aminteşte şi de retorica laconică a acestor eroi poetici precum Billy the Kid care ar fi afirmat odată după ce ucisese un mexican că nu-l trece în palmares deoarece nu merită să-i numeri şi pe mexicani. Un gust pentru parabola şugubeaţă are şi şeriful Tom Bell cînd explică ajutorului său festele pe care le joacă destinul chiar şi celor mai buni. Se resimte în toate aceste istorii aburdist-povăţuitoare un fel de nesiguranţă, de imprecizie, şi aici se află unul dintre lucrurile noi pe care-l aduc fraţii Coen în acest western atipic. Istorioarele nu mai refac sensul lumii care-ar putea fi dedus din sensul poveştii şi nici farmecul lor nu mai este suficient. În primul rînd, poveştii nu i se dă un sfîrşit, ea rămîne suspendată, atîrnată de un fir invizibil şi fragil, în al doilea rînd, dacă există o concluzie a acestor istorii gnomice, ea nu mai este una integratoare, liniştitoare. Stîrnită din nimic, violenţa dobîndeşte un caracter sistematic, aproape teleghidat, aparent imposbil de oprit, iar banii devin pur şi simplu un pretext. De ce? Aproape că nu mai are nici o relevanţă, violenţa îşi este sieşi raţiunea ultimă, istoria cu care debutează filmul, istorie care ne-o povesteşte trist-îngîndurat şeriful Tom Bell, poate rezuma întregul film. Cine este Anton? Cui îi pasă? Anton este moartea care seceră fără încetare în tot filmul şi pare să nu existe nimic uman în el, afară de o anumită politeţe şi ea făcînd parte dintr-o educaţie de modă veche. Aproape orice dialog din film lasă în siajul său ambiguităţi neliniştitoare ca şi cum cuvintele ar fi măsurate la scara unui destin. Fraţii Coen reuşesc să realizeze tensiunea mai mult din aceste schimburi de replici în doi peri decît din evidentul suspans al "vînătorii" iniţiate de Anton. Această tensiune creşte odată cu presimţirea că nu există un răspuns direct pentru ceea ce se petrece, că rolurile încredinţate fiecăruia în poveste depăşesc contextul ei. Suntem introduşi în filmul regizorilor pe poarta westernurilor şi suntem scoşi din film pe poarta teatrului absurd fără ca Ethan şi Joel Coen să fixeze vreo formulă. E ca şi cum apăsînd un declanşator regizorii s-ar fi retras lăsînd "maşina infernală" cu sintagma lui Cocteau să funcţioneze. Iar ea nu se gripează niciodată.