Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Îngerul lecturii şi scrisului de Ioan Holban

Proximităţi şi mărturisiri (Editura Cartea Românească, 2012) nu este primul jurnal al poetului Ioan Pintea; discursul liric din Frigul şi frica, Mormântul gol, Grădina lui Ion sau Casa Teslarului a fost mereu dublat, în timp, de jurnale, cărţi de convorbiri cu Nicolae Steinhardt sau părintele Stăniloae, mărturii şi mărturisiri, exerciţii de interpretare, admiraţii ortodoxe, proză memorialistică, eseuri teologice şi literare, precum cele din Primejdia mărturisirii. Convorbiri de la Rohia, Bucuria întrebă- rii ori Jurnal discontinuu cu N.Steinhardt: aici se rostesc eseistul, publicistul, prozatorul, memorialistul şi, înainte de toţi, cititorul, pentru că, iată, Proximităţi şi mărturisiri este, în primul rînd, un jurnal de lectură. Ioan Pintea citeşte enorm – cărţi de cult, texte de Novalis, Andrei Pleşu, Kafka, Rilke, jurnalul lui Alexandru Baciu, Radu Petrescu, Ştefan Câlţia, teologi, filosofi, istorici ai mentalităţilor –, pare a rătăci printr-o bibliotecă borgesiană, fără strategii de lectură şi fără a căuta ceva anume: în pofida diversităţii deconcertante a cărţilor şi autorilor, însă, autorul jurnalului de lectură din Proximităţi şi mărturisiri, asemeni monahilor care s-au nevoit în pustia bogată a bibliotecilor, caută ceea ce el însuşi numeşte meşteşugul riguros al gîndirii şi ceea ce monahii, de felul lui Gavriil Uric de la Neamţ, numeau tehnica misterioasă a cititului.
Nu ştiu vreo carte serioasă din actualitatea noastră literară care să cuprindă atîtea definiţii, elogii şi, mai ales, analize temeinice despre „dulcea zăbavă” de care vorbea cronicarul din alt timp; lectura e salvare, refugiu din faţa gîndurilor negre pe care le iveşte realitatea zilelor trăite aici şi acum, e o terapie prin care mintea se poate „muta” („Mută-ţi mintea!”, ne îndeamnă duhovnicul); în lectură se pot (re)descoperi zăpezile copilului de altădată („Copilul din mine refuză un Crăciun fără zăpadă. Citesc Dickens, citesc Coşbuc... Am nevoie măcar de ninsorile din cărţile lor”, notează poetul pe una din primele pagini ale jurnalului său); prin lectură i se dezvăluie preotului de mir de la Chintelnic poteca, drumul, cărarea, calea ieşirii din „agitaţie, nelinişte şi risipire”, apropiindu- l de Dumnezeu („Cîteva pagini scrise de Radu Petrescu despre Tescani mi-au reaprins în inimă dorinţa arzătoare de a mă apropia cu multă fineţe, calm şi luciditate de Dumnezeu”, notează preotul); un „strop de lectură” e soluţia de salvare de sub apăsările cotidianului, e soluţia însăşi: „Realitatea e mereu înspăimântătoare. Ca să o poţi înţelege ai nevoie să citeşti cărţile esenţiale. Orice spaimă poate fi descifrată şi anihilată de o carte bună”. Cititul e ucenicie şi fixează starea de căutare; Ioan Pintea uceniceşte citind şi interpretînd textele sacre, întîmplările şi figurile biblice (notele despre Cincizecime şi vederea lui Iisus ori cele despre Petru sînt, în fond, eseuri antologice, de predat nu doar în şcoli de teologie), e ucenic în relaţia de dincolo de lume şi dincoace de relaţia monahală cu N.Steinhardt, în care descoperă smerenia şi reciprocitatea. Există, ne învaţă Ioan Pintea, un înger al lecturii, care ne ocroteşte, ne arată calea mîntuirii, poate reaşeza viaţa tulburată în rosturile ei adînci. „Dacă citeşti cărţi bune şi folositoare, lumea e nebun de frumoasă. Fascinaţia pe care ţi-o dă lectura pasionantă este de foarte multe ori mai terifiantă decît viaţa. Sînt atîtea întîmplări în viaţa ta urîte, anodine, anapoda şi doldora de potlogării, încît, atunci cînd pui mîna pe o carte cu adevărat bună, eşti un om salvat, mîntuit. Cărţile sînt viaţa veşnică, viaţa de apoi, mai bună, mai fericită a omului-cititor”.
Lîngă îngerul lecturii, în cetele îngereşti binefăcătoare omului-cititor, se află îngerul scrisului, cel care transcrie al doilea nivel al jurnalului lui Ioan Pintea din Proximităţi şi mărturisiri. Sînt critici care au remarcat, cu dreptate, faptul că în volume precum Mormîntul gol sau Casa Teslarului se rostesc, deopotrivă, poetul şi duhovnicul; acum această relaţie (sub)textuală e mărturisită în jurnal. Astfel, Ioan Pintea, în 2006, între experienţele lirice din Grădina lui Ion şi Casa Teslarului, adică, scria Canonul Sfîntului Pahomie de Gledin, mărturisind „o experienţă poetică şi duhovnicească fără egal”; episodul, datorat „îngerului păzitor”, îl învaţă smerenia pe poetul laureat al istoriilor literare de azi – un „optzecist întîrziat”, cum îşi spune – şi îi dezvăluie limita, momentul cînd „se nimiceşte” ca Autor, dispare în text, se pierde: „Odată va trebui să aştern pe hîrtie întreaga experienţă legată de acest Canon. Am trăit o plăcere cinică sadică (şi dumnezeiască, desigur), pentru că numai acest text sfînt mi-a oferit ocazia de a nu exista ca Autor. Scriindu-l, m-am pierdut, m-am nimicit de bunăvoie în conţinutul lui. Nu eu, ci Altcineva îmi purta mîna şi mintea. Acum pot să spun doar atît: facerea lui m-a devorat, m-a desfiinţat ca Autor. Aleluia!”, notează Ioan Pintea într-una din paginile admirabile ale jurnalului său. Tot astfel va scrie, de exemplu, Slujba Mucenicului Atanasie, alături de un poem „frust şi melancolic” despre Runcul părinţilor. În sfîrşit, poetul, asemeni duhovnicului, nu munceşte, ci lucrează, pentru că, iată, „în muncă eşti sclav; în lucrare eşti serv şi slujitor”, iar scris/cititul, în pofida unor rare clipe de tensiune („Citesc enorm. Scriu pu- ţin. Citesc din ce în ce mai mult. Scriu din ce în ce mai puţin. Simptome de zădărnicie”) au şi un rost pedagogic; poetul şi duhovnicul şi, pe calea lor, omul-cititor, poziţionînduse într-o relaţie „estetă” cu Dumnezeu, vor fi asemeni Fericitului Ieronim de la gura peşterii din Bethleem: „Un dar de mare preţ. Fericitul Ieronim a stat cîteva zeci de ani la gura peşterii din Bethleem şi în fiecare dimineaţă îl întreba pe Pruncul Sfînt, în duhul dăruirii Magilor de la Răsărit, ce dar să-i ofere pentru ziua respectivă. Pruncul însă i-a refuzat lui Ieronim toate propunerile, inclusiv toate darurile. În cele din urmă, văzîndu-l pe Fericit supărat, Pruncul Iisus şi-a cerut el Însuşi darul: «Ieronime, dăruieşte-mi păcatele tale!» Aşadar: poate fi păcatul un dar de mare preţ? Poate. În cazul în care ţi-l cere Hristos ca să nu-ţi mai fie ţie însuţi povară”.
Pe al treilea palier al cărţii lui Ioan Pintea se scrie un jurnal al trăirii, mereu în veghea îngerilor lecturii şi scrisului. Aici, poetul caută, prin metafore şi imagini de identificare, fiinţa interioară, regăsind-o, cel mai adesea, în „figura” lirică a părului din curtea casei parohiale de la Chintelnic; cu trimiteri directe la paltinii lui N.Steinhardt de la Rohia şi nucii lui André Malraux de la Altenburg, într-o aceeaşi simbolistică, părul bătrîn al lui Ioan Pintea e viaţa însăşi, „schilodit” de (pe)trecerea timpului, dar măreţ prin speranţa (supra)vieţuirii în adierea Raiului unei grădini care nu mai este: „Creştinul trebuie să ştie să privească, să vadă. Condiţionarea ochi curat – trup curat se justifică. A înflorit părul de la Chintelnic. Cînd ies din biserică, de la Liturghie, îl privesc insistent cîteva minute aproape nemişcat. E un păr bătrîn, foarte uscat toamna şi iarna şi extrem de viu, de colorat, de înflorit în luna mai. E aproape un ritual ca Liturghia de după Liturghie să o încep cu privitul acestui copac care îmi vorbeşte despre Paradis şi viaţa veşnică. Alexander Schmemann: «Viaţa veşnică nu este ceea ce începe după viaţa aceasta trecătoare, ci este prezenţa eternă a întregii vieţi». Într-adevăr. Părul din grădina casei parohiale îmi dă acest sentiment”. Jurnalul trăirii elimină „momentele rele” şi transcrie valoarea în ordinea fiinţei interioare a călătoriilor la reuniunea poeţilor de la Sancerre, pe Valea Loarei, unde reînvaţă „mersul pe ape”, la Salzburg, cu „duhurile” lui Mozart şi Georg Trakl alături, la Esslingen, pe o stradă „pustie, bacoviană”, la Ierusalim, de Rusalii, cu Violeta, privind „înduioşat şi «topit» sufleteşte” satul lui Lazăr, cel înviat a patra zi din morţi; dar drumurile esenţiale din jurnalul lui Ioan Pintea sînt în illo tempore, în Runcul copilăriei şi la Rohia, în „admiraţia ortodoxă” şi ucenicia la N.Steinhardt.
Runcul e o fotografiede album – „Troienele înalte de la Runc, pe care împreună cu Vasile scriam cu degetul numele fetelor la care visam, gerul de pe înălţimile Ţibleşului revărsat şi oprit brusc în gemuleţele casei bunicilor” –, e o reverie necesară în grădinile Raiului de altădată, şi în întîmplările cu „vărul Vasile” şi Poştaşul satului, e şcolarul din fotografiile făcute de Ion Sărmaş, „singurul din sat care avea aparat de fotografiat”, e al amintirilor cu o „greutate nostalgică şi tonifiantă”; Rohia e un film care uneşte tinereţea „frumoasă şi consistentă” a adolescentului „topit de idealuri”, Lighetul, luminişul din pădurea Rohiei, ascuns „în cel mai tainic loc al inimii mele” cu maturitatea care a înflorit mereu în relaţia cu N.Steinhardt, pivotul şi temelia fiinţei poetului: „ţinta lui N.Steinhardt este căutarea şi descoperirea sensului, a secretului ultim. «Am dorit şi cutezat, întotdeauna, să aflu – în orice teorie, concepţie, mod de gîndire sau viziune a lumii – secretul final. Pentru întărirea acestei aserţiunimă rturisire este citat Merleau-Ponty: «Suntem osîndiţi a da lucrurilor un sens»”. Ţinta lui N.Steinhardt e şi ţinta acestui jurnal al lui Ioan Pintea: găsirea potecii unde lucrurile şi faptele vieţii capătă sens.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara