Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Îngerul jongler de Daniel Cristea-Enache

Apollinaire, aripi, baltă, baobab, bilă de fildeş, bluziţe, bocet, brişcă, brumă, brună, buze, burlane, caleşti, canapea, carne dulce, catifea, căpşună, ceai, cearşafuri, ceasornic, chelneriţe, ciorapi, coapse, crini, dantele, dimineţi, Dimov, după-amieze, eleve, fecioare, fese, fetiţe, fiţe, fântâni, fleaşcă, fleţ, flori, fluturi, fraged, giuvaiere, glezne, iederă, ierburi, îngeri, jartiere, lacrimi, lapte, leuştean, Lou, mansarde, mărar, mătase, mâl, melci, miere, moale, motani, nimfe, nostalgie, orologii, pahare, parfumuri, păianjeni, pătrunjel, perne, pielea goală, ploaie, pofte, portocală, praf, rai, râme, rochii, rondel, rouă, sâni, sfârcuri, spume, subsuori, suflet, Tamara, toamnă, tristeţe, umed, Verlaine, vis... Elemente recurente în poezia lui Emil Brumaru, pe care o impregnează cu un parfum persistent şi inconfundabil. De la debutul editorial şi până la Submarinul erotic cel mai recent, autorul nu face "decât" să se repovestească, ludic şi elegiac, concupiscent şi îngândurat, cu o invenţie limitată la un univers de mici dimensiuni şi de proprie folosinţă. E foarte original acest balans între o realitate fragmentată minuţios în componente domestice şi planul oniric în care sintaxa poetică se poate răsuci în fel şi chip, rotind în jurul baobabului sau punând pe urma nimfelor numeroase proiecţii ale deplinei libertăţi. Asemeni lui Leonid Dimov, dar fără luxurianţa imagistică şi feeria lexicală a magistrului, Emil Brumaru se îndepărtează programatic de modelul liric abstract al generaţiei lui Nichita Stănescu, deschizându-şi universul pe orizontală, într-o consistentă şi proaspătă imanenţă. Lumea e la doi paşi de noi, pare să ne spună poetul. Este suficient să o privim cu atenţie şi să mângâiem uşor suprafaţa lucrurilor, pielea albă a fetelor, foiţele subţiri ale cărnii şi sufletului, pentru ca totul să înflorească. Iată: "Erai atât de frumoasă!/ Frângeam pentru tine flori largi/ Umplute cu îngeri de-amiază/ Ce raze-ndesau în desagi// Spre-a merge cu ele-n amurgul/ Zărit printre casele-adânci./ Cu mâna mijlocu-ţi strângându-l,/ Mereu îţi şopteam să nu plângi.// Şi sufletul moale, din pieptul/ Ascuns în fereli de mătasă,/ În rouă-l topeam pe încetul./ Erai atât de frumoasă!" (Caligrafiile aceloraşi cuvinte, 1); "Un imn sfios şi trist va fi rondelul/ Pentru Marina. Ea e mama noastră,/ A celor ce-şi păstrează sufleţelul/ De mari şi mici onirici într-o glastră,// Şi-n cârlionţii ce-i suspină mielul,/ şi-n balega de fluture, albastră./ Un imn sfios şi trist va fi rondelul/ Pentru Marina. Ea e mama noastră// Ce cu blândeţe ne arată ţelul/ De dincolo de frageda fereastră/ Sub care putrezeşte pătrunjelul/ şi-n rouă-mboboceşte-o brună astră// Când imn sfios şi trist este rondelul." (Un imn sfios şi trist va fi rondelul); "Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe./ Doriţi ceva?, ne-ntreabă. Noi dorim/ Să se desfac-aprinse la bluziţe/ şi sânii lor cu bumbeleu infim// şi iz de leuştean şi romaniţe/ Să ni-i cedeze dulce să-i iubim./ Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe./ Doriţi ceva?, ne-ntreabă. Noi dorim!// Şi discutând cu ele gogoriţe/ şi bazaconii, după kilul prim,/
Le-aplaudăm când fac din şolduri fiţe/ şi cu delicateţe le ciupim// Pe chelneriţele de printre şpriţe..." (Sunt chelneriţe blonde printre şpriţe).
Rondelurile, sonetele, elegiile, baladele, cântecele şi bocetele lansate de pe acest submarin erotic repede ieşit la suprafaţă mixează registrele şi reinterpetează liniile melodice, în acord cu starea sufletească de moment a "Îngerului jongler Emil Brumaru". Am văzut cum de la nota lirică eminesciană din Caligrafiile... se trece cu uşurinţă la sfieli şi comicării specifice, gesturi suave sau îndrăzneţe, pledoarii plângăreţ-masculine. Dexteritatea formală a poetului este un atú, dar poate constitui şi un impediment. Când viziunea (înaltă ori minoră) nu susţine din interior poemele, acestea devin simple versificări sunătoare, precum în "rimelările" lui Şerban Foarţă. Abia în aceste cazuri - iar nu în cele de erotism dezlănţuit - se poate vorbi despre trivialitate, ca formă degradată a facilităţii: "Nuieluşă de alun,/ Ce să-ţi spun să te îmbun?/ Să-ţi dau whisky cu magiun,/ Leafa-ntreagă să-mi consum/ Ca dementul, pe-un furou,/ Pentru dalbul tău popou?// (...) Corabie cu piper,/ Prin ce vrajă, ce mister,/
Mi-a intrat în inimă/ Ţâţa ta cea minimă/ De-am rămas trăsnit şi fix/ Ca Hristos pe crucifix/ Cu glezna şi mâna-n cuie -/ Cuişoare de duduie?" (Bocet de adult); "Anţărţ/ Mă iubeai din părţi./ C-o privire ŕ la biche/ Mă făceai afiş./ Şi puteai să-mi papi/ Sufletul definitiv/ C-o fiţă din şlapi.// Mulţumesc tardiv!// Trupul tău dihotomic/ Nu-mi mai zice azi nimic,/ Hop şa!, hop şa!,/ Căci anume-am scris aşa./ Că-i mai kitsch/ şi cu lipici/ Pe la ele,/ La buzéle/ Mari şi moi/ Cum doar Stepanida/ Le avea stârnind obida/ Lui Evgheni/ Din Diavolul de Tolstoi,/ Din cauza jenii/ şi-a lui Benedetto Croce.// Mulţumesc precoce!!" (Epigramă).
Întorcându-ne de la aceste versuri kitsch şi (oricât s-ar iluziona autorul) fără lipici, la paginile de poezie autentică ale volumului, e de remarcat raportul cu totul special pe care păcătosul protagonist îl întreţine cu propriile păcate şi cu înaltul lor Judecător. Simţurile îi sunt atât de aprinse, iar obsesiile, atât de prezente şi manifeste, încât sensul însuşi al moralităţii se deplasează. Moral este să iubeşti cât mai mult şi, implicit, să păcătuieşti cu gândul şi cu fapta. Din povestea biblică a Mariei Magdalena, poetul a reţinut parcă numai parcursul de până la convertire şi alibiurile sale: nu şi regretele, căinţa. Din nou, asistăm la o asociere surprinzătoare şi plastică a codurilor şi limbajelor artistice: stilul cavaleresc, cu autoimpunerea amorului platonic (,Dragostea noastră-ncepe-abia acum?/ Desfă lin sufletul în vântul moale/ Ca pe un crin. Eu am sosit agale,/ Blând pelerin pe-ntortocheatul drum,// Să-i rup tulpina şi să-l port în mână/ Prin forfota cetăţii şi-n pustie/ Spre-a-i povesti parfumul fraged până/ Şi oamenii şi cerul o să-l ştie." - Cântec pentru Absurdica), se alătură unuia cu totul pământesc, aproape naiv în declararea impulsurilor şi poftelor sexuale. Nu că Don Quijote şi Sancho Panza s-ar amesteca într-o tipologie şi un lirism omogene, dar iubita cu părul lung până la cer şi servitoarea lată-n buci devin faţete, uneori suprapuse, ale erosului cântat şi configurat de Emil Brumaru. Dacă amorul înalt poate fi "alterat" şi coborât în fiziologic, şi mişcarea inversă e posibilă, prin învestirea câte unui personaj terre ŕ terre cu o notă de fabulos a reprezentării: "O, servitoare, dulce servitoare/ Din îngereasca mea copilărie,/ Îţi miroseam cu lăcomie fusta/ Plină de purici din bucătărie// Sutienul tău mototolit şi acru,/ Ham pentru ţâţa grea de arpacaş,/ Îl sărutam, mi-l potriveam cu cârpe/ În magazii obscure de la Iaşi.// O, servitoare, dulce servitoare,/ Când adormeai în terfe şi sudori,/ M-apropiam de tine cu sfială/ Să-ţi văd coapsele moi cu floci şi pori.// Aveai mamela bleagă cât ceaunul/ Şi la mijloc cu sfârcul urduros./ Ţi le-am zărit pe geam într-o amiază/ Când să le speli într-un lighean le-ai scos.// Oh, părul gras, cu rădăcina tare,/ Dat la culcare cu petrol lampant,/ Înfierbânta în el orice agrafă./ Iar curul tău gigantic şi vibrant,// Cu bucile cum pernele şi roşii,/ Purtat în rochii leoarcă de lături,/ Ţi-l arătai, pe putini aplecată,/ Punând cu-nţelepciune murături!!!" (Suprema servitoare, dedicată "incomparabilei Profira").

Nu mi se pare nimic obscen în aceste strofe încinse: calitatea estetică a versurilor le ridică mult deasupra simplei pornografii. În câteva rânduri, autorul reuşeşte chiar performanţa de a nara şi fixa liric uimitoare indecenţe caste. Un arhanghel "putred/ în aripi, ci cu glob de rouă-n suflet" fâlfâie protector prin mai multe poezii, acoperind dragostea unor resuscitaţi Cătălina şi Cătălin, purtând veşminte de in curat şi înfăţişaţi, îmbrăţişaţi, în faţa unui Dumnezeu trist şi blând. Care, fireşte, îi iartă cu "mila-I dulce". "Nemernicia blândului păcat" se spulberă ca puful păpădiei, îngerii păzitori şi dracii complotişti se evaporă, rămâne pe scenă numai perechea primordială, adamică, scăldată în raza înţelegătoare a ochiului divin. Sufletul "din carne scos" îşi găseşte pacea pe un altar sui-generis, "de carne, uns cu-aromele luminii"... Într-unul din cele mai frumoase poeme ale volumului, mâna prelungă a Creatorului e aşteptată cu o mângâiere în clipa morţii, percepută, aceasta, nu tragic, ci ca o laică, sfâşietor de dulce răstignire: "Ţipă sufletul în mine/ După mâna ta prelungă.// Doamne, Doamne, nu mai vine/ Timpul să-ţi întind pe-o dungă/ De pat tare trupul moale?/ Să-ţi desfac veşmântul dulce?/ Cureluşa la sandale?/ Răstigni-m-aş pe o cruce/ Caldă de femeie tristă,/ Bate-mi-aş în palme cuie/ Laice de ametistă/ Amăruie, amăruie,/ Şi lăsa-mi-aş în ruşine/ Gândul coapsele să-ţi ungă...// Ţipă sufletul în mine/ După mâna ta prelungă." (Scrisoare).



Inconfundabilul Emil Brumaru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara