Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Îngerul cu faţă de demon de Tudorel Urian


Scandaloasă pentru unii, adulată de alţii, dătătoare de dulci visări voluptos-erotice, literatura lui Emil Brumaru se naşte dintr-un melanj ,imposibil" între inocenţă şi trivialitate, pălăcere a rostirii vorbelor mustoase şi timiditate la nivelul acţiunii, prozodie tradiţionalistă şi lexic menit să şocheze spiritele pudibonde, nostalgie şi grotesc, puritate adolescentină şi transformarea frumuseţii feminine în înfricoşătoare forme planturoase. Poemele sale (mă refer aici cu deosebire la cele din prezentul volum, Submarinul erotic, sunt o prelungire cu alte mijloace a obsesiilor şi trăirilor din scrisorile către Lucian Raicu, publicate nu prea de mult la Editura Polirom. Ceea ce acolo era explicit, purta semnele identificabile ale realităţii imediate, este aici transfigurat artistic. În rest aceeaşi revoltă a cuvintelor într-un suflet hipersensibil pe care spiritele mărginite o etichează repede drept pornografie, demonstrând că nu ştiu nimic nici despre pornografie, nici despre abisurile sufletului, nici despre viaţă în general.

Emil Brumaru este un înger care se joacă de-a poeţii blestemaţi. Un inocent care, în imaginaţie, îşi trăieşte viaţa în aventură ca François Villon, un sfios Tom Sawyer suspinând la uşa lui Becky Thatcher, dar ale cărui vise sunt bântuite de femei felliniene, capabile să inhibe prin formele lor excesive şi cel mai performant gigolo), un estet al limbii care, precum Creangă în alt timp, a descoperit miezul plin de savoare al vocabulelor interzise.

,Ia gramofonul, pîlnia-i înclin-o/ Spre viaţa dusă-n pizda mă-sii, Pino!!!", scrie Emil Brumaru şi în aceste două versuri condensează un întreg tom de filozofie existenţială. Este inutil de argumentat valenţele poetice ale expresiei aparent triviale ,dusă-n pizda mă-sii", în versurile citate. În pofida sonorităţii şocante, nimic nu este trivial, totul este încărcat de tensiuni existenţiale. Cum ar suna aceste versuri, dacă în locul expresiei poetul ar fi folosit o perifrază, sau, mai rău, ar fi apelat la ticăloasele puncte de suspensie (care nu ascund nimic, dar subliniază roşeaţa din obrajii ,rafinatului" care citează astfel, în faţa ,grosolăniei", ,mitocăniei" unui autor excesiv de teluric, gest sinonim cu graţioasa ridicare a degetului mic la apucarea ceştii de cafea)? Cu siguranţă mai rău.

Despre lexicul poeziei lui Emil Brumaru se pot scrie lucrări de doctorat. La fel ca Şerban Foarţă, poetul ieşean ştie toate subtilităţile limbii române şi nici un cuvânt din versurile sale nu este pus la întâmplare. Întotdeauna expresiile sale, chiar cele mai triviale, nu fac decât să potenţeze strălucirea sentimentelor care se insinuează în umbra lor. Un astfel de poem în care noroiul (lexical) ascunde perle (la nivelul trăirii) este Suprema servitoare. Este încifrată aici experienţa fundamentală a adolescentului care descoperă universul erotic, Femeia. În ochii săi inocenţi şi perverşi, ea este un amestec de sublim şi grotesc. Îl atrage şi îl îngreţoşează deopotrivă, o studiază cu o curiozitate cvasi-ştiinţifică. Încearcă să îi ghicească misterul erotic, spre care se simte împins în mod pervers, chiar dacă, analizate, componentele corpului ei nu prea au legătură cu armonia perfectă. Servitoarea lui Brumaru este precum femeia uriaşă din filmele lui Federico Fellini un monstru sexual, atrăgător şi respingător deopotrivă. Dincolo de portretul grotesc se poate însă citi fascinaţia pervers-inocentă a copilului prin ochii căruia este văzută protagonista acestei confesiuni lirice: ,O, servitoare, dulce servitoare/ Din îngereasca mea copilărie,/ Îţi miroseam cu lăcomie fusta/ Plină cu purici din copilărie// Şi-ţi căutam chiloţii sub saltele/ Ca să le sorb cerescul lor parfum,/ Cu nara dilatată. Cu ochi umezi,/ Cu inima făcînd trans-tara bum!//Sutienul tău mototolit şi acru,/ Ham pentru ţâţa grea de arpacaş,/ Îl sărutam, mi-l potriveam cu cârpe/ În magazii obscure de la Iaşi.// (...)// Oh, părul gras, cu rădăcina tare,/ Dat la culcare cu petrol lampant,/ Înfierbânta în el orice agrafă./ Iar curul tău gigantic şi vibrant,// Cu bucile cum pernele şi roşii,// Purtat în rochii leoarcă de lături,/ }i-l arătai, pe putini aplecată,/ Punând cu-nţelepciune murături!!!" (Suprema servitoare, pp. 10-11).

Întregul poem este o mică odă închinată inocenţei ireversibil pierdute, o întoarcere nostalgică în timp la mirările unei vârste când totul părea posibil, pentru că întreaga viaţa era încă în faţă.

În toate versurile din acest volum al lui Emil Brumaru bate un vânt de tristeţe. Este nostalgia omului care constată că viaţa sa rămâne în urmă şi că zăpezile de altă dată sunt pe veci pierdute. Uneori sonul poemelor sale este unul baladesc, chiar şi atunci când temele abordate fac parte din cea mai banală realitate. O replică rostită pe o terasă capătă în lirica lui Emil Brumaru inflexiuni din François Villon: ,Nu Carmen de la Ronda, ci de la ,Cireşica",/ Bătută-n cur de-un scaun cu scândurele tari/ Şi-n cap de-un soare moale. Mi-a zis: ŤE o nimica/ Să fii poet când puţa o ai doar atâtica,/ Iar tu dai şlef, extatic, de gris mărgăritar!ť" (Epigramă ameliorată 1982, p. 44)

Deşi la prima vedere pare un poet trăirist, Emil Brumaru este mai degrabă un poet livresc. Pentru el poezia este un act de comunicare, o tentativă de a intra în dialog cu persoane reale, cu scriitori mai mult sau mai puţin clasici şi chiar cu personaje din opere literare. Aproape fiecare poem al său face o aluzie livrescă sau invocă direct nume sonore din istoria literaturii. Uneori trimiterile se fac prin prozodie (cazul invocat în citatul anterior). Alteori, aluzia se face prin titlu, atmosferă, dar şi prin invocarea explicită a vreunui clasic al literaturii: ,Yvonne Burgundia-i departe/ Miroase-a praf trezit prin ploaie/ Bătrânul Dosto-mi dă din carte/ Sfaturi ce sufletu-mi înmoaie/ Cu tine să n-o fac de oaie/ Yvonne Burgundia-i departe" (Amurgul evului mediu I, p. 5). În fine, există şi situaţii în care, în joacă parcă, autorul face fulgurante trimiteri la titluri celebre din literatura lumii: ,Căci n-am nici chef, nici frişcă să mă fut/ În căutarea timpului pierdut..." (Cafeaua de cicoare-mi dă avânt, p. 13)

Poezia lui Emil Brumaru ţine de zona jongleriei. Cu multă dexteritate poetul mânuieşte sentimente, lexic, literatura lumii, formele poeziei şi chiar curentele literare. Submarinul erotic îi oferă autorului său şansa ca, în cu puţin peste o sută de pagini, să treacă în revistă mai multe forme ale genului liric, de la baladele medievale la poemele suprarealiste şi poemele în proză. Este o probă de virtuozitate tehnică şi tematică. Autorul demonstrează că nimic din ceea ce ţine de poezie nu îi este străin şi, din această perspectivă privite lucrurile, este destul de greu de ghicit cât din scrisul lui Emil Brumaru reprezintă cu adevărat defulare existenţială şi cât este joacă pură. Nu ar fi deloc de mirare ca sentimentalismul său să fie unul trucat, ca la Minulescu, deşi aş fi înclinat mai degrabă să văd în pomele sale un început de joc sfârşit/căzut în sentimentalism. O idee ludică, aterizată pe un sol existenţial.

Nu mă pot opri să nu salut în final noul chip al seriei de poezie de la Cartea Românească. Dincolo de regalul de poezie pe care îl oferă, cărţile arată impecabil din punct de vedere grafic, iar ideea de a le însoţi cu CD-uri cuprinzând poemele în lectura autorilor este pe cât de originală, pe atât de utilă. Ea se adaptează perfect ritmului vieţii în epoca actuală (tendinţei unora de a înlocui actul lecturii propriu-zise cu ascultarea volumului în maşină, în drum spre birou - în Occident există chiar o modă a acestor cărţi-audio), dar şi oferă şansa unică de a asculta peste ani vocea poetului preferat interpretându-şi propriile creaţii. Această mărturie a existenţei sale va fi, cu trecerea timpului, cu atât mai preţioasă cu cât, în epoca calculatorului şi a Internetului este greu de presupus că în viitor se vor mai găsi manuscrise care să fie expuse în eventualele muzee ale literaturii. Vocea autorului, dicţia sa, felul în care îşi recită propriile versuri sunt, pentru iubitorii de poezie de azi şi de mâine, informaţii necesare. Pentru iniţiativa de a le oferi odată cu volumul, coordonatorii noii colecţii de poezie de la Cartea Românească merită felicitaţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara