Filmul lui Neil Jordan este făcut să provoace un scandal, un film crud, fără menajamente, problematic, politically incorrect de la un capăt la altul ca orice film autentic. Personajul principal, Erica Bain, interpretată excelent de Jodie Foster, este realizatoarea unei emisiuni de radio intitulată "Mergînd pe stradă" despre metropola în care-şi trăieşte love story-ul cu David Kirmeni (Naveen Andrews) pe care l-am întîlnit şi în Pacientul englez ( 1996 ) al lui Anthony Minghella şi în serialul de televiziune Lost. Situaţia se schimbă brusc după o plimbare prin Central Park unde cei doi îndrăgostiţi sunt atacaţi de o bandă de cartier care nu ştim ce căuta acolo. În urma rănilor provocate David moare, iar Erica supravieţuieşte. Povestea de dragoste s-a transformat în dramă, iar Erica încearcă să se acomodeze cu noua situaţie fără să reuşească. Metamorfoza abia a început, cronicile optimistului se transformă în cronicile pesimistului, oraşul s-a schimbat deodată sau Erica începe să-l vadă cu alţi ochi, să-l descopere cu adevărat, aglomerare urbană în care te pierzi, în care fiecare nu este decît un străin printre alţi străini. A fost oraşul altfel vreodată, a trăit el în liniştea idilică a poveştilor metropolitane de pe Broadway, sau Erica a trăit visul American într-o stare de semicecitate comodă? Care dintre cele două viziuni este cea adevărată, cea supraimpresionată emoţional, traumatică sau cea soporifică a visului american? Cert este că Erica a început să vadă altfel, iar vederea ei surprinde deodată o lume maladivă, crepusculară, psihedelică, neliniştitoare. O simplă ieşire în stradă devine o aventură, cu urmăriţi şi urmăritori, plină de suspans, regizorul reuşeşte să redea stările prin utilizarea cadrelor înclinate, luate din unghiuri insolite care destabilizează, într-un rimt alert, nevrotic în timp ce fiecare personaj care intră în cadru este supradimensionat ameninţător. Este viziunea unui atac de panică, a unui acces de agorafobie, o viziune deformată şi iarăşi întrebarea revine, este Erica o excepţie sau în ea se trezeşte accidental această a doua vedere care alienează, care sesizează umbrele, inconsistenţele, vidul existenţial? Alienarea dublată de frică o determină pe Erica să cumpere de pe piaţa neagră un pistol - nu aceasta a fost reacţia tipică a americanului de rînd după atacul de pe 11 septembrie, cînd cele mai bine vîndute au fost steagurile americane şi armele automate? - referinţa nu e cu totul întîmplătoare datorită cîtorva clues pe care regizorul ni le pasează discret. Kirmani este de origine arabă, moare pe 11 şi nu în deşertul Kalahari, ci chiar în centrul oraşului, şi nu noaptea, ci ziua în amiaza mare. Oricum, Erica pare să fie într-o transă posttraumatică din care nu reuşeşte să evadeze, regimul diurn al poveştii se schimbă cu unul nocturn, coşmaresc, iar foarte curînd love-story-ul se transformă într-un crime story cu Erica în rolul pistolarului justiţiar. Prilejul de a folosi arma apare iniţial într-o situaţie de legitimă apărare, Erica devine martorul incomod şi indiscret al unui jaf şi ucide ca să se apere. Crima a declanşat în ea un mecanism ireversibil. În primul rînd, i-a dat o anumită siguranţă şi un scop, deocamdată difuz. Următoarea crimă se petrece mult mai uşor, într-un metrou, factorul declanşator nu mai este doar nevoia de a se apăra, ci dorinţa de a răzbuna o moarte absurdă, de a întoarce agresivitatea asupra agresorului luat pe nepregătite. Rolul este asumat deplin şi pentru a complica lucrurile, Sean Mercer (Terrence Howard), detectivul care anchetează cazul criminalului care devine rapid o legendă urbană, îi devine prieten. Este locul în care filmul avea toate şansele să capoteze într-un ridicol imens, transformînd clasicul pistolar cu spirit civic, gen Bruce Willis în Die Hard, din bărbat în femeie, însă Niel Jordan reuşeşte să menţină mingea în terenul unei drame psihologice şi nu a unui film cu pac-pac. Erica este o femeie fragilă posedată de Nemesis, fiecare trăsătură a chipului ei pare o tăietură de bisturiu, un chip poliedric ca un cristal care exprimă o suferinţă atroce. Gesturile nevrotice, anxioase, febrile, imposibilitatea de a se fixa, coşmarurile care explodează în fragmente nebuloase nu creează nicidecum profilul clasic al justiţiarului cu litera legii înscrisă în suflet. Jodie Foster reuşeşte să dea naştere unui personaj spectral, bîntuit, fiecare crimă adăugînd un plus de suferinţă. O bună parte din filmele actriţei Panic room (Camera de refugiu, 2002) al lui David Fincher, Flightplan (Jurnal de bord, 2005) al lui Robert Schwentke, The Silence of the Lambs (Tăcerea mieilor, 1991) în regia lui Jonathan Demme creează profilul unui personaj sensibil la nuanţe, uşor nevrotic chiar, dar intreprid, cu o inteligenţă vie şi un acut simţ moral. Într-un fel, rolul pe care i-l conferă Jordan o integrează perfect şi mi se pare că Jodie Foster face unul dintre cele mai bune roluri ale ei. Personajul nu e lipsit de conştiinţă, şi nu o dată încearcă să se predea, o dată intrînd la poliţie pentru a se autodenunţa, act pe care-l zădărniceşte unul dintre funcţionarii biomecanoizi ai sistemului. Neil Jordan reuşeşte să lase impresia unui traseu destinal, ieşit din logica curentă, articulaţia personajului şi a acţiunilor sale este cu totul alta decît în filmele cu răzbunători unde este clar cine sunt the bad guys şi de ce ne procură satisfacţie fără rest pedepsirea lor. Actul justiţiar în afara legii este prins atît în ecuaţia unei traume, cît şi în cea a unei dificultăţi de ordin procedural, între un sens individual şi unul general care implică nu doar cazul Ericăi Bain, ci pe cel al unei naţiuni traumatizate. Regizorul ne înfăţişează o veche, dar nouă maladie a omului modern care trăieşte în inima civilizaţiei celei mai avansate şi este pus în situaţia de a-i sonda abisul: frica. Neil Jordan a realizat un film despre frică care trimite la efectele generate de 11 septembrie, inamicul a pătruns în oraş şi poate fi oricare dintre trecătorii grăbiţi să ajungă la slujbă, însă regizorul inversează într-un fel rolurile: victima este un american de origine arabă şi prezentatoarea unui cunoscut post de radio, nu atît de celebră însă pentru a declanşa un scandal mediatic. Răzbunarea apare ca justificabilă, nu şi justificată în film, însă lipsită de satisfacţie, procesul de conştiinţă al eroinei nu aşază actele ei sub semnul unui beneficiu social, ci al unei suferinţe maxime. Nu avem de-a face cu una din acele conştiinţe civice sau patriotice sau parohial-familiale, Erica ucide pentru că nu poate altfel şi în cîteva cazuri lasă o şansă celuilalt. Pînă la ce punct crima reprezintă o terapie de şoc pentru ea este dificil de spus. Finalul însă ne înfăţişează ceva mai mult decît un caz izolat. Detectivul Sean îi ia arma şi i-o oferă pe-a lui pentru a-l împuşca pe ultimul dintre cei trei ucigaşi ai iubitului ei. Ea îl lichidează pe unul dintre interlopii împotriva căruia justiţia se dovedeşte ineficientă, frontiera între bine şi rău nu trece din păcate, întotdeauna, şi proba actului de justiţie. ( În treacăt fie spus, România constituie un exemplu trist al derizoriului actului de justiţie, aşa că filmul lui Jordan este cum nu se poate mai actual la noi.) Relaţia dintre acest detectiv şi Erica are zonele ei de subliminal, nefericirea constituie premisa unui puternic rapel la interioritate, a unei comunicări profunde, iar această relaţie, marcată de zone de umbră şi de tandreţe mi se pare cea mai reuşită realizare a lui Neil Jordan din acest film. Finalul induce ideea de circularitate, Erica revine în acelaşi tunel unde ea şi logodnicul său au fost atacaţi. Dar oare a ajuns ea la capăt? Concluzia nu lasă locul clasicei soteriologii justiţiare, pacea este doar relativă, aşa cum viaţa nu mai poate fi reluată din acelaşi punct. O altă viaţă, altceva. Ce-i omorît, omorît rămîne, filmul lui Neil Jordan nu ne lasă nici măcar speranţa.