Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Neologismul şi purismul de Rodica Zafiu


Procesul desfăşurat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi care a fost de preferinţă fixat în cultura românească în genere prin formula "arderea etapelor", iar în cazul special al limbii prin cea a "reromanizării", a "relatinizării", constînd în adaptarea rapidă la cultura occidentală, în preluarea unor forme (cu sau fără fond), e tratat adesea sub categoria miraculosului, ceea ce exclude analiza fenomenului şi a urmărilor lui. Ruptura modernizării bruşte a însemnat totuşi şi crearea sau acutizarea unor tensiuni care au lăsat urme vizibile pînă azi. Cred că analiza lor ar fi interesantă în multe domenii ale mentalului colectiv, dar deocamdată mi se pare posibilă şi utilă mai ales din perspectivă lingvistică. Un semn al tensiunilor e chiar felul în care în lingvistica românească se foloseşte termenul neologism. Din accepţia lui "internaţională" (de "cuvînt nou"), e selectat aproape exclusiv un subdomeniu, constituit din împrumuturile moderne, culte. Desigur, restrîngerea în uz nu e lipsită de justificări: cea mai puternică e chiar faptul că în genere elementele lexicale noi sînt într-adevăr mai ales împrumuturi, şi mai puţin creaţii interne. Există însă la noi şi tendinţa de a considera neologisme chiar cuvinte care au intrat în română încă din secolul al XVII-lea, în măsura în care fac parte din sfera culturii moderne. Şi aici există o justificare acceptabilă: e vorba de termeni izolaţi, care nu au avut circulaţie şi care au fost reintroduşi în limbă şi oferiţi uzului public mult mai tîrziu (în secolul al XIX-lea). Foarte utilul Dicţionar al împrumuturilor latino-romanice în limba română veche (1421-1760), apărut în 1992, oferă numeroase exemple de termeni pe care, bazându-ne pe pura intuiţie şi fără verificarea surselor, i-am crede mult mai noi (chiar în primele pagini apar: academic, argument, armonie, atom - atestat la 1694 - etc.). Dacă prin limitările citate conceptul de neologism se depărtează destul de mult de sensul său etimologic şi de uzul internaţional, nu e mai puţin adevărat că el devine o etichetă bine fixată a unei probleme româneşti: diferenţa dintre o cultură a elitei, pro-occidentală şi recentă - şi una populară, tradiţională. De fapt, discursul dominant a subliniat mai curînd unitatea şi a minimalizat tensiunea şi diferenţele: atitudinea moderată şi tolerantă în privinţa "neologismelor" (a acceptării împrumuturilor), emfatizarea influenţei populare asupra limbii scriitorilor (împinsă pînă la identificare). Se poate totuşi trasa şi o istorie a vocilor care afirmă mai cu seamă ruptura: una dintre cele mai clare, se ştie, era a lui Russo ("Mi-e teamă că în ziua de pe urmă, cînd trîmbiţa cerească ne va chema la giudecata cea mare, nu ne vom putea înţelege cu strămoşii noştri, nici în limbă, nici în idei", în Cugetări). Mi se pare interesant şi faptul că purismul tradiţionalist nu e numit la noi ca atare (preferîndu-se folosirea termenului doar pentru tendinţa - aproape contrară - , a Şcolii ardelene, de import masiv al neologismelor latino-romanice (e drept, şi aceea o formă de purism prin tendinţa de a elimina cuvintele de origine non-latină). De fapt, tradiţia de interpretare a neologismului mai include la noi o idee foarte adevărată, dar care riscă să devină un clişeu de gîndire: că în genere neologismul e mai puţin poetic, mai puţin literar, avînd mai puţine conotaţii, ecouri, ambiguităţi şi fiind asociat de obicei cu sfera comunicării eficiente şi impersonale. Lucrurile s-au schimbat evident în ultimele decenii, dar cred că nostalgia sau prestigiul purismului continuă să acţioneze şi azi. Preferinţa manifestată într-o anchetă literară relativ recentă de mulţi scriitori, critici, oameni de cultură pentru Craii de Curtea Veche al lui Mateiu Caragiale poate fi interpretată în fel şi chip. Prefer s-o interpretez lingvistic şi stilistic, observînd unul din paradoxurile operei în cauză. Mateiu Caragiale - care continua de altfel tradiţia mai veche de folosire a unei limbi străine de prestigiu (franceza) pentru viaţa curentă, scrisori, jurnal - şi folosire a unei limbi române stilistic epurate, arhaizante, construite - pentru literatură - propune în Pantazi "un alt eu însumi" al naratorului. Care tocmai despre Pantazi spune că "a român nu semăna iarăşi: prea vorbea frumos româneşte, la fel ca franţuzeşte, poate ceva mai cu greutate". într-un text în care alternează severe judecăţi morale şi plăcerea tuturor transgresiunilor, balcanismul e repudiat, dar savurat, în vreme ce occidentalismul e preţuit, dar păstrat la distanţă. Lucrul se vede bine tocmai în planul limbajului: pagina care deschide romanul e (ca Pajerele, aproape) cu grijă ferită de "neologism": singurele cuvinte ceva mai noi (dar nu din sfera cultă) sînt postaş şi lampă. La stratul manierist arhaizant, care a fost de atîtea ori observat de comentatori, variaţia stilistică cea mai pregnantă e adusă ulterior de argou - deci tot de o sursă predominant internă.