Revizitarea şi reinterpretarea
unor curente
şi direcţii
artistice din primele
decenii ale secolului
XX a devenit o op-
ţiune curentă în arta
coregrafică actuală, care-şi
însuşeşte astfel una dintre
caracteristicile postmodernismului.
Astfel, redescoperirea dansurilor
Lizichii Codreanu, din anii ’20 ai
secolului trecut - redescoperire
datorată fotografiilor pe care i
le-a făcut Constantin Brâncuşi în
1922, în atelierul său, cât şi cărţii
Doinei Lemny care a evocat pe larg
participarea Lizichii la viaţa culturală
a avangardei epocii – nu s-a mărginit
la o simplă evocare, ci, în trei
momente succesive, evocarea a
fost înlocuită cu crearea unor
compoziţii coregrafice, inspirate
de mişcările Lizichii Codreanu şi
de costumele pe care le-a creat
pentru ea Brâncuşi. Mai întâi, în
1995, Vava Ştefănescu a dansat
lângă Poarta sărutului de la Târgu-
Jiu într-un film făcut de Cornel
Mihalache şi într-un costum croit
după fotografiile respective, iar
mai târziu, în 2015, la Centrul
Naţional al Dansului Bucureşti,
elevele Liceului de Coregrafie „Floria
Capsali” au interpretat o piesă
coregrafică inspirată de mişcările
aceleiaşi Lizica Codreanu, piesă
concepută de profesoarele lor Doina
Georgescu şi Simona Paraschivu
şi dansată în costume pornite de
la aceleaşi fotografii, ingenios
concepute de Cristian Marin. În
fine, de curând, în expoziţia Egal.Artă
şi feminism în România modernă,
de la Muzeul Naţional de Artă al
României, aceleaşi eleve au dansat
în aceste costume, printre cele cinci
sculpturi ale Irinei Codreanu, sora
Lizichii, prezente în expoziţie. Deci
nu a fost vorba de o pioasă aducere
aminte, ci de o recreare a spiritului
dansului de atunci, în viziuni
contemporane.
Tot astfel, a procedat anul trecut
şi Răzvan Mazilu în Mon Cabaret
Noir, de la sala teatrelli, evocând
„voluptăţile germane” tot din anii
’20, în propria sa viziune şi
interpretare.
Şi, de curând, la Sala Studio a
Teatrului Naţional „Ion Luca
Caragiale”, Gigi Căciuleanu a creat
un încântător spectacol, în spirit
dadaist, în bună parte după texte
de Tristan Tzara. Pe lângă evocarea
mişcării dadaiste, care împlineşte
100 de ani de la naşterea ei pe plan
universal, prima calitate a spectacolului
este aceea că, în atmosfera de
încrâncenări , aparent fără sfârşit,
în care trăim, spectacolul ne
descreţeşte frunţile, ne invită să
ne copilărim, să reînvăţăm ce este
joaca, cu cuvintele, cu silabele, sau
chiar cu o singură literă, dar şi
cu mişcările desperecheate, sau
mereu repetate, sau preluate de
la un personaj la altul. Iar personajele
spectacolului conceput de Gigi
Căciuleanu l’Om Dada sunt dansatorul
şi coregraful Gigi Căciuleanu şi
actorul tot mai mult dansator Lari
Georgescu. Joaca începe încă din
titlul spectacolului, parcă în limba
franceză, dar de fapt în română
şi continuă cu recomandarea Cum
se face un poem dadaist, din cuvintele
dintr-un ziar şi o foarfecă, rezultatul
făcând din oricine un scriitor de
o originalitate nesfârşită şi o
sensibilitate fermecătoare. Ciudăţenia
este că unele texte, aşa cum sunt
ele cu „limbajul sfărâmat”, au totuşi
poezie, iar de umor nu mai vorbim,
el fiind abundent. Dar cei doi
interpreţi, personalităţi distincte,
au şi abordări distincte ale jocului.
Lari Georgescu preia orice text şi
orice mişcare cu toată seriozitatea
şi toată precizia, mişcarea lui
apropiindu-se uneori de dificultăţi
acrobatice, în timp ce Gigi Căciuleanu,
destins şi zâmbitor, pluteşte uneori
cu lungile sale braţe larg deschise,
prin tot spaţiul scenic, fără oprelişti.
De fapt, stilul spectacolului îi vine
mănuşă, căci, chiar fără să declare
faptul ca atare, fragmentarismul
spectacolelor sale a fost adesea
dadaist. Dar, ca şi în cazul exemplelor
date mai sus, de piese noi
în spiritul altor epoci, şi în acest
caz este vorba de un dadaism à
la Gigi Căciuleanu, ca şi în cazul
minunatului său spectacol după
Caragiale, văzut însă tot à la Gigi
Căciuleanu. Textele în limba română,
dublate uneori şi în franceză,
mai alunecă uneori şi spre limba
germană, evocând metaforic pelerinajele
lui Tristan Tzara prin ţă-
rile acestor limbi. Iar cuvintele sale
„Nimic nu mi se pare mai aproximativ
decât fiinţa umană” au o rezonanţă
cât se poate de contemporană.
