Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Prepeleac:
Nefericirea unei regine de Constantin Ţoiu


Ludovic al XVI-lea era un om blând. Lui îi plăcea tâmplăria - ţinea un atelier la Versailles, unde lucra mobilă - mese, scaune, albe.

Avea acest nărav. Nu-i era gândul la domnie...

De ea, o lăsase să se ocupe soţia lui, care umpluse parcul de la Versailles de păstori şi de păstoriţe, în căsuţele lor peizane, imitând costumaţi viaţa idilică.

Maria-Antoaneta crescuse, între timp; ajunsese la vreo douăzeci de ani. Dar era lipsită de experienţă şi începuse să se amestece în treburile Franţei, dând peste cap tot ce bărbatul ei, cu bunul său simţ gospodăresc şi cu măsura lui, accepta, în privinţa reformelor, de care regatul său nu ducea lipsă...

Între două petreceri la curte, Antoaneta schimba capricioasă tot ceea ce Ludovic, cu gândul la construirea de mobilă, - ce îi dăduse şi numele -, primea ca reformă.

Aceste amestecuri ale Antoanetei făceau ca poporul să lunece încet, dar sigur, pe calea revoluţiei...

Ideea ei că poporul, care se văita că nu mai are pâine, - să mănânce cozonac! - pare o născocire, însă ei i se potrivea. Cu toate năstruşniciile ce îi treceau prin minte...

Şi Franţa explodă la un moment dat...

Târâţi înaintea Tribunalului poporului, - Ludovic -, pe nedrept, - Maria-Antoaneta pentru fanteziile ei costisitoare şi pentru celelalte acuzaţii aduse monarhiei, au fost ghilotinaţi după judecare.

Cu o nepăsare scump plătită, Maria-Antoaneta nu s-a gândit mult timp decât la plăceri.

Adesea, ea îi repetase lui Merçi-Argenteau, care îi făcea timide mustrări...

"- Da, dar mai întâi, trebuie să te amuzi."

Dar Maria-Antoaneta o ţinea numai în baluri şi serbări...

"Deşi trebuie să justifici totul printr-o muncă serioasă, adusă în schimb..."

Maria-Antoaneta însă nu înţelegea viaţa decât petrecând.

Şi, patru ani după izbucnirea Revoluţiei de la 1789, evenimentele precipitându-se, ordinul de condamnare la moarte căzu ca trăznetul peste o monarhie ce părea lipsită de griji...

ÎN NUMELE REPUBLICII

Acuzatorul public de pe lângă Tribunalul poporului a hotărât la Paris prin legea dată la 10 martie 1793 solicită cetăţeanului-comandant de a pune în mişcare forţa publică necesară executării judecăţii pronunţate contra Mariei-Antoaneta, persoană austriacă, soţia lui Ludovic Capet şi care o condamnă la moarte.

EXECUŢIA VA AVEA LOC AST|ZI LA ORELE ZECE dimineaţa în Piaţa Revoluţiei din acest oraş.

Cetăţeanul-comandant-general este însărcinat să trimită la faţa locului numita forţă publică în numita zi la opt dimineaţa.

Dată la Paris... în anul 2 al Republicii franceze, una şi indivizibilă.

Acuzator public

(indescifrabil)

***

Între închisoare... (la Conciergerie)... şi Piaţa Revoluţiei se afla o mare desfăşurare de forţe armate.

Tunuri erau postate la capetele podurilor, în pieţe şi la răspântii. Patrule umblau peste tot.

Maria-Antoaneta era dusă într-o cotigă escortată de jandarmi călare.

Ea privea indiferentă soldaţii aşezaţi pe două rânduri pe străzile pe unde trcea altădată aclamată de lume... Strigăte o întâmpinau acum cu Vive la Republique!... Jos tirania!

O mare de 300.000 de oameni umplea Piaţa Revoluţiei.

Toţi erau cu ochii aţintiţi spre regina ce se îndrepta spre eşafod...

Ea urcă impasibilă cele trei trepte ale podiumului.

Când ajutorul de călău vru să-i scoată vălul ce-i acoperea capul, ea făcu un pas îndărăt şi se izbi de călăul care aştepta nemişcat.

- Scuzaţi-mă, n-am vrut să vă lovesc... spuse ea.

Acesteau au fost ultimele ei cuvinte... La ora douăsprezece şi un sfert capul ei se rostogolea la picioarele Libertăţii.

"Aşa a murit - exclama liric Lamartine în Istoria Girondinilor - această regină lejeră în prosperitate, sublimă în dezastru, neînfricată pe eşafod: un idol al curţii mutilat de popor.

La Cimitirul Madeleine, unde trupul ei decapitat a fost aruncat peste alte cadavre, Maria-Antoaneta a rămas trântită în iarbă de la 16 octombrie până la 1 noiembrie, când un gropar a azvârlit peste ea câteva lopeţi de pământ la repezeală într-un colţ al cimitirului...

Niciodată, la început, o regină atât de plină de farmec şi de zglobie nu a fost atât de iubită de poporul ei; niciodată nu sfârşi într-o asemenea batjocură populară...

Francezii de rând aveau să plătească scump dezonoarea şi lipsa de omenie...

Observaţia amară a acestei regine urgisite în drum spre ghilotină, că regele fusese totuşi dus la locul de execuţie cu trăsura, de pe care fuseseră scoase însemnele monarhiei, crinii, una trasă de doi cai nărăvaşi din grajdurile devastate ale curţii regale, pe când ea - dusă într-o cotigă prăpădită cu o mârţoagă costelivă...