Nu de multe ori am putut
întâlni, în zona culturii,
a artelor, o asemenea
concordanţă între caracterul
operei şi caracterul
persoanei, precum
în cazul maestrului
Pascal Bentoiu.
Muzician şi gânditor de primă
mărime în zona culturii europene,
a fost în egală măsură un aristocrat
al spiritului. Personalitate de aleasă
cultură, compozitor de remarcabilă
consecvenţă în plan stilistic, a fost
un muzicolog de profundă pătrundere
şi în domeniul creaţiei. O opinie a
domniei sale era clar formulată şi
ferm argumentată. Atitudinile sale
erau responsabil asumate, formulate
laconic, atent motivate. A fost un
eseist inspirat de simţul acut al
cercetătorului aflat în aprofundată
căutare a adevărului. A publicat mult,
în ţară, în străinătate. Activitatea
publicistică a dublat-o practic pe cea
componistică.
A fost ales preşedinte al Uniunii
Compozitorilor şi Muzicologilor într-una
dintre cele mai dificile perioade pe
care a parcurs-o obştea muzicienilor
noştri, în urma evenimentelor din
săptămânile sfârşitului de an 1989.
A fost printre primii muzicieni intelectuali
care s-a angajat trup şi suflet în
înnoirea funcţionalităţilor acestei
Uniuni de creaţie, depăşind vechile
anchiloze şi traume ale regimului
totalitar-dictatorial. S-a retras prin
demisie doi ani mai târziu, nedorind
a fi părtaş unora dintre evenimentele
acelor timpuri cenuşii.
O bună parte a creaţiei sale se
situează în zona a ceea ce am putea
numi perioada clasicismului muzicii
româneşti din deceniile de mijloc ale
secolului trecut, din a doua jumătate
a acestuia. Aş nota că este vorba
de o muzică de şcoală naţională
profund ancorată în fiinţa europeană
a culturii, a muzicii.
În componistica românească,
Pascal Bentoiu se dovedeşte a fi unul
dintre ultimii simfonişti. A compus
opt simfonii, dintre care ultimele trei,
poartă titluri semnificative, Culori,
Volume, Imagini. Este marcată o
anume evoluţie privind atitudinea
creatoare, o firească trecere din zona
unui neoclasicism românesc orientat
de maestrul său, de compozitorul
Mihail Jora, spre nivelul gândirii
componistice bazate pe un tematism
inspirat poetic, servind decisiv procesului
simfonic propriu-zis. Pe aceeaşi direcţie
se înscriu şi cele două creaţii închinate
memoriei poetului „nepereche”,
anume Poemul Luceafărul, o lucrare
de tinereţe, şi Concertul pentru
orchestră Eminesciana III. Cele două
Concerte pentru pian şi orchestră,
Concertul pentru vioară, Concertul
pentru violoncel şi orchestră se
dovedesc a fi, în continuare, lucrări
– nu le-aş numi unice – mai degrabă
unicat în panoplia creaţiei româneşti
a celei de a doua jumătăţi a secolului
trecut. Pe aceeaşi direcţie clasicneoclasică
a muzicii noastre se înscrie
şi ciclul celor şase cvartete de coarde
ce se extind pe o perioadă de aproape
trei decenii. Este expresia unei
consideraţii necondiţionate acordate
tradiţiei mari a muzicii europene; se
poate vorbi de o filiaţie de ordin
spiritual pe care Bentoiu a onorat-o;
iar aceasta în afara rupturilor, a
convulsiilor de orice tip, evitând
orientările „la modă” din deceniile
de mijloc ale secolului trecut, evitând
în plan componistic căutările de dragul
căutărilor dar fiind conştient de
valoarea acestora.
Inclusiv în doemniul teatrului
muzical, realizările sale se orientează
pe o fundamentare firească a formulei
scenei muzical-dramatice în cadrul
căreia declamaţia muzicală cunoaşte
dinamizările unui discurs ce include
circuitul personajelor muzicale aflate
în acţiune. A fost autorul propriilor
sale librete create pe o relaţie directă
cu muzica însăşi. Cea mai cunoscută
lucrare scenic-muzicală rămâne opera
Hamlet, în două părţi, după Shakespeare;
în egală măsură monumentală şi
concisă, o lucrare a cărei dinamică
muzicală are la bază complexitatea
unui limbaj extrem de plastic, de
sugestiv.
Cercetător de aleasă acribie
profesională şi morală, a înţeles a se
implica direct în refacerea unui număr
important de partituri enesciene. Mă
refer la această capodoperă camerală
a muzicii enesciene care este Trioul
cu pian; a lucrat folosind lupa de birou
pentru a rescrie semnele unei partituri
greu descifrabile, îngălbenite de timp.
Una dintre importantele creaţii camerale
europene ale primei jumătăţi a
secolului trecut a reintrat astfel în
viaţa muzicală cu o imagine pe
care Enescu însuşi şi-ar fi dorit-o.
Pascal Bentoiu a fost un vechi
exeget al creaţiei enesciene, urmărind
valorificarea acesteia inclusiv în spaţiul
vieţii de concert. S-a implicat într-o
imensă strădanie privind readucerea
în viaţa de concert a Simfoniilor a 4-a
şi a 5-a, capodopere ale simfonismului
european, lucrări pe care maestrul
Bentoiu le-a îngrijit literalmente,
realizând partea orchestrală a acestor
lucrări pe care George Enescu nu a
ajuns a le finaliza. Iar aceasta în baza
schiţelor, a indicaţiilor privind
orchestraţia, notiţe lăsate de compozitor.
Ulterior – cu aproximativ un deceniu
în urmă – cele două simfonii enesciene
au fost prezentate la Bucureşti în
primă audiţie absolută sub bagheta
dirijorilor Horia Andreescu şi Cristian
Mandeal.
Pornind de la nivelul partiturii,
de la nivelul actului componistic, a
apărut marele studiu Capodopere
enesciene, lucrare de importanţă
fundamentală în muzicologia noastră
şi care, ulterior, a fost tradusă în
limba engleză de inimosul muzician
care a fost Lory Wallfisch. Este o
lucrare pe care Pascal Bentoiu a
dedicat-o analizei, de asemenea
pătrunderii sensurilor adânci, înţelegerii
resorturilor intime privind construcţia
marilor lucrări ale lui George Enescu.
În alt sens, nu se poate uita, Pascal
Bentoiu a fost temeinic implicat în
lucrările juriului Concursului Interna-
ţional de Compoziţie ce poartă numele
ilustrului muzician român.
Revin, de asemenea, la ideea
potrivit căreia, în domeniul propriei
creaţii, prin anume opus-uri fundamentale,
Pascal Bentoiu defineşte
zona de clasicism a muzicii româneşti,
iar aceasta în genuri dintre cele mai
diferite, în domeniul simfoniei, al
concertului instrumental, în domeniul
operei.
Un echilibru al spiritului se regă-
seşte în construcţia perfect echilibrată
a fiecăreia dintre creaţiile sale. Privit
în perspectiva timpului, Hamlet,
un spectacol muzical-dramatic de
o construcţie densă, se dovedeşte
a fi o capodoperă unică în felul ei
în domeniul teatrului liric european
din cea de a doua jumătate a secolului
trecut.
În anii ’50, în anii acelui teribil
deceniu, alături de soţia sa, de omul
de cultură, de scriitorul, de omul
de mare gentileţe care a fost Annie
Bentoiu, a împărtăşit soarta elitei
intelectuale a ţării. A fost fiul omului
politic Aurelian Bentoiu, ministru în
guvernul României în perioada
interbelică, arestat şi condamnat de
regimul comunist pentru atitudinile
sale consecvent democratice. A încetat
din viaţă, ca deţinut politic în penitenciarul
Jilava.
Filarmonica bucureşteană i-a
dedicat lui Pascal Bentoiu un tulburător
omagiu deschizând primul concert
al lunii martie cu marele cor din opera
Hamlet. Ar fi firesc ca în perioadele
următoare Academia Română să
delibereze în vederea acordării înaltul
titlu de membru post-mortem; iar
aceasta observând valorile operei,
semnificaţia acesteia, argumentul
intelectual-artistic pe care se fundamentează.
A fost condus pe ultimul drum la
Cimitirul Bellu, cu onoruri militare,
acoperit de tricolorul naţional.
Trecerea domniei sale prin această
viaţă nu a fost una zadarnică. A
fost una semnificativă. Pentru noi
toţi. Pentru cultura acestei ţări.
Nu se poate a nu observa, boeria
în domeniul spiritului este un fapt
rar. În toate timpurile. Am întâlnit-o
la Pascal Bentoiu.
