Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
Îndreptar pătimaş de Daniel Cristea-Enache

Din ambiţiosul proiect derulat de către Dan C. Mihăilescu sub titlul Literatura română în postceauşism, cel mai consistent şi mai bine articulat este volumul întâi. În Memorialistica sau trecutul ca re-umanizare, criticul "scriitorinc" se află, cum se spune, la el acasă, pe un teren propriu în progresivă haşurare. Con­tinua absorbţie de trecut politic şi social are o miză de ordinul istoriei literare, dar şi una morală. Prin lectura atentă a operelor confesive (memorii, jurnale, evocări, corespondenţă, interviuri), devine posibilă reconstituirea unor epoci dispărute: cea interbelică, regretată amar, şi cea a comunismului autohton, postbelic, la care se priveşte înapoi cu mânie. Me­mo­ria­listica nu este citită şi înţeleasă aici nici ca document nud, nici ca rezervor inepuizabil de lucrături de culise, sforării, picanterii (pe care, altfel, autorul le caută şi le găseşte). Confesiunile i se par semnificative în măsura în care ele au substanţa umană şi vertebrarea unor biografii exemplare. Dacă nu în întregul lor, atunci pe un interval care să poată proiecta eul moral al personajelor dincolo de malaxorul în care sunt prinse. "Mărturisite - scrie Dan C. Mihăilescu în finalul Cuvântului introductiv - vieţile celorlalţi (...) ne umplu fiinţa, ne re-umanizează." (p. 16). Mai clar, cu înţelepciune de vechi cronicar: "poate că tot mestecând cenuşa vieţilor de ieri, vom învăţa să nu le mai ardem zadarnic pe cele de-acum." (p. 317). Deschizând jurnalul recent apărut al unei figuri de mult dispărute, criticul încearcă acel şoc al lucrurilor ţinute sub oboroc şi figurând, acum, ca inedite. El doreşte însă, pe lângă completarea subcapitolului de istorie literară şi politică, un impact mai profund al acestor pagini vechi în conştiinţa receptoare a publicului de azi. Nu le-ar vrea aşadar pure documente, îngroşând seria terfeloagelor răscolite exclusiv de şoarecii de bibliotecă, ci pagini cu forţă de modelare spirituală, care să recalibreze piaţa ideilor. Să devină cunoscute, dar şi dezbătute, controversate, puse la activul, nu la pasivul cunoaşterii.

Dan C. Mihăilescu vede în Tradiţie ceea ce luăm, de fapt, cu noi din trecut; şi acest trecut devine important pentru el prin coeficientul său de exemplaritate şi actualizare. În pofida efortului de obiectivare (cu atât mai preţios cu cât domeniul de cercetare este unul al tuturor subiectivităţilor), autorul are o asumată perspectivă de dreapta. Aceasta impune o anumită imagine legată de sensul bun al Istoriei, blocat şi reorientat funest prin totalitarismul comunist. De-o parte regăsim aşezarea, întocmirea, tradiţiile şi cutumele autohtone, etosul familiei, al muncii, al datoriei, într-un "bun autoritarism" şi un "tradiţionalism productiv", într-o "gospodărească rigoare morală" şi o "firească aristocraţie a valorilor perene". Această dreaptă conservatoare, nu liberală, ar trebui înţeleasă ca miez, fundament al fiinţei naţionale. De partea cealaltă, descoperim structurile "străine firescului organic", plebeianismul comunizant, revoluţionarismul celor "sovietizaţi mintal", trepăduşii partinici ridicaţi din fundul Văii, care au preluat frâiele societăţii de la clasa celor cu blazon, publicul select de la Ateneu. Acest vector de interpretare a distorsiunii la scara Istoriei mari mi se pare perfect justificat în punctul de pornire al criticului. Numai un ignorant total n-a aflat până acum că alegerile din 1946 au fost fraudate, comuniştii câştigând la scor în faţa partidelor istorice prin simpla inversare a procentelor obţinute. Mizeria respectivă (ca să folosesc un termen neacademic) e netă, factuală, noninterpretabilă, aşa cum sunt şi crimele politice, arestările, deportările din primul deceniu, mai ales, al comunismului autohton. Dar tot atunci s-a deschis o epocă în care încap indiscutabil mai mult fapte şi incomparabil mai multe nuanţe decât vedem în volumul lui Dan C. Mihăilescu. Nu e destul să rediabolizăm un regim într-adevăr diabolic, cum a fost cel comunist, pentru a reumaniza climatul social şi sufle­tesc. Şi nici idilizarea compensativă a perioadei interbe­lice nu mi se pare o mostră de coerenţă. Între pasiunea declarată a criticului pentru generaţia '27 şi creditul total acordat de el epocii în care aceasta s-a format, se naşte o dialectică inconfortabilă. Dacă totul era atât de bine întocmit, aşezat în interbelic, într-o firească aristocraţie a valorilor perene şi cu oamenii din fundul Văii rămaşi în fundul Văii, fără comunism plebeu şi o massă sovietizată mintal, de ce mai toată generaţia '27 era furibundă împotriva acelei stări de lucruri care ar fi trebuit să-i convină? Iar dacă ei gre­şeau în bloc, erau infantili sau extremişti, dacă foamea lor de absolut ascundea ambiţii de altă natură, cum le-am mai putea găsi scuze contextualizante? Şi cum i-am putea prelua, astăzi, ca instanţe de modelare spirituală?

Îndreptarul pătimaş al criticului prezintă bifurcaţia, diver­genţa investiţiilor afective şi, totodată, riscurile inerente unghiului său de interpretare. Cercetătorul unor epoci atât de complicate (dar care epocă e simplă?) tinde să supra­pună grila morală peste cea politică şi cea politică peste cea strict literară. Ion D. Sîrbu, fostul ilegalist comunist, ar fi cea mai importantă excepţie în tabelul de valori conservatoare al lui Dan C. Mihăilescu, dacă amplasarea lui în centrul tare al memorialisticii n-ar fi favorizată de "dumirirea" scriitorului, de trecerea lui de la stânga, prin închisorile comuniste, la condamnarea irevocabilă a comunismului sovietic şi româ­nesc. Dar dacă Sîrbu ar fi rămas la stânga, aşa cum Eliade a rămas la dreapta? Dar dacă fiul de miner sindicalist chiar a rămas acolo, de partea unui socialism utopic trădat într-o execrabilă aplicare istorică? Această ipoteză de lucru cu des­tinul unui scriitor umanist, pe care o regăsim la mii de intelec­tuali occidentali (feriţi, ce-i drept, de experienţe concrete dincoace de Cortina de Fier) este respinsă aprioric de criticul nostru, pentru care orice disociere între socialismul real şi cel teoretic este o manevră menită să oculteze vinovăţii şi crime.

Nici cazul lui Geo Bogza, nici cel al lui N. Steinhardt nu sunt atât de simple pe cât le consideră Dan C. Mihăilescu, cu reticenţe de neînţeles în ceea ce priveşte parcursul fiecăruia dintre ei. Bogza a fost de stânga şi a rămas de stânga, chiar şi când aceasta s-a oficializat şi el a căpătat un statut invidiabil în lumea culturală românească. Avantajele consistente de maturitate nu exclud îndreptăţirea morală a opţiunii de tinereţe. După cum, la Steinhardt, faptul că într-o închisoare comunistă el s-a înfrăţit cu foştii călăi, cu legionarii aflaţi în detenţie, primind botezul creştin, îmi arată tocmai că el a înţeles lecţia cristică. Opţiunea sa a fost una asumată până la fibra conştiinţei, chiar dacă, prin raportare la propriile valori, ea li se poate părea unora excentrică.

În fine, ca să închei această discuţie asupra riscurilor valorizării ideologice (pe care e "firesc" s-o regăsim la un activist comunist, dar e bizar s-o vedem cum îl tentează şi pe un conservator anticomunist), trec peste paginile dedicate lui Ovid S. Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Ninei Cassian şi lui... Iosif Sava (despre Seratele lui, Dan C. Mihăilescu scrie un adevărat pamflet), pentru a vedea cum mişcările tectonice ale vieţii literare din anii '80 l-au ajutat pe tânărul critic de atunci să se poziţioneze corect. Corect nu în funcţie de reperele noastre, într-un sistem abstract de valori, ci în contextul desenat minuţios al ultimului, teribil, deceniu ceauşist. O lungă şi pasionantă cronică în foileton se compune din textele pe marginea excepţionalului jurnal al lui Mircea Zaciu, paginile critice concurând, prin acuitatea observaţiilor, analiza pătrunzătoare şi introducerea reflecţiilor personale, cu cele ale profesorului clujean. Parcurgem un fel de reportaj de front, cu bătăliile duse de scriitori împotriva autorităţilor şi "colegilor de breaslă" transformaţi benevol în unelte ale regimului. Deşi Dan C. Mihăilescu semna texte critice în "Luceafărul", fief-ul protocroniştilor, în bipolaritatea asupra căreia insistă, analizând jurnalul lui Zaciu, el se îndepărtează de aşa-zisa "partidă naţională". Între naţionalişti şi internaţionalişti, autohtonişti şi sincronişti, tradiţionalişti şi modernişti, susţinători ai liniei Marelui Cârmaci şi susţinători ai autonomiei esteticului, între Eugen Barbu şi Marin Preda, Mihai Ungheanu şi Nicolae Manolescu, Ioan Alexandru (idolul său) şi Ştefan Aug. Doinaş (a cărui poezie, mărturiseşte, îl lasă rece), el optează pentru al doilea termen. Când "bunul conservatorism" devine mai puţin bun, "actualizat" fiind de către Dan Zamfirescu şi Ion Lăncrănjan, Paul Anghel şi Nicolae Dan Fruntelată, Nicolae Dragoş, Artur Silvestri ori Corneliu Vadim Tudor, tânărul Dan C. Mihăilescu renunţă la suspiciunile împotriva alogeniei sincronizatoare şi se... liberalizează. Aşa cum, în anii '50, punctul de vedere naţional trebuia apărat împotriva internaţiona­lismului exterminator. Oricât de la stânga ai fi, cum să stai alături de "progresistul" Mihai Beniuc împotriva "reacţionarului" Blaga? Valorile în care crede(m) sunt corectabile atunci când o utilizare abuzivă le deformează. Respingem neechivoc "patriotismul" unui Vadim Tudor nu pentru că am fi "vânduţi străinătăţii", ci pentru că acest tip de patriotism cu ghilimele ale celui care a preluat sintagma România Mare e nociv pentru chiar ideea naţională. La care eu, unul ţin, ca şi Dan C. Mihăilescu. Un fragment din jurnalul lui Mircea Zaciu e aproape dureros pentru toţi cei cărora le pasă de istoria şi cultura noastră, dincolo de regia meschină şi ideologia frauduloasă a epocii: "Vizită la Prodan. Vizibil fericit că i-a apărut Horea. O muncă de peste patruzeci de ani - o viaţă! A scotocit toate arhivele, dar e nemulţumit că au mai rămas documente nedescoperite. La Viena, ca şi la Budapesta, i-au dat numai câte o lună de şedere în arhive. Or, numai la Viena mai e un imens material neexplorat, muncă de aproximativ un an pentru un singur om. N-a mai putut obţine de la Academie fonduri să se deplaseze. Mereu aceeaşi neîngrijire pentru trecutul istoric trâmbiţat în altă formă, demagogic... Probabil că Ier­bivorul ori altcineva ar sfârşi prin a-i lua tot materialul." (p. 288). Şi încă un citat, extraordinar, din paginile lui Ion Ioanid, elogiat pe drept cuvânt de către autor pentru respingerea maniheismului şi acromatopsiei: "Abia acum intrasem în puşcăria cea adevărată şi începeam s-o înţeleg bucurându-mă de acea căldură comună care te făcea să te simţi mai sigur, mai apărat şi mai tare. Unii, cu toate că au stat şi ei ani de zile în puşcărie, n-au înţeles-o aşa. Pentru mine a fost ca o revelaţie şi cred că de aceea toţi cei care au reuşit să treacă acest prag au mers mai uşor mai departe. Iar azi, în libertate, când întâlnesc câte un fost puşcăriaş, pe care nu l-am cunoscut şi-mi vorbeşte cu drag de închisoare, ştiu imediat că e unul de-ai noştri, care a înţeles la fel. Care a înţeles că închisoarea n-a fost nici clădirea, nici gardienii, nici tratamentul, ci puş­căriaşii. (...) Cei care în închisoare au fost mai liberi decât afară." (p. 160).

Dacă Dan C. Mihăilescu, un critic pe care-l preţuiesc mult, va trage de aici (sau de mai sus) concluzia că încerc să justific cumva monstruozităţile regimului comunist, e liber s-o facă. Suntem liberi să alegem şi să greşim - în fel şi chip.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara